Viitorul din prezent

Eram în staţie. Aşteptam tramvaiul. Urechea dreapta deja nu mi-o mai simţeam şi începusem să-mi blestem căciula uitată zilele trecute la petrecerea aia jalnică. Mă gândeam la capul meu îngheţat şi la faptul că zilele urmatoare aş putea sta sechestrată în casă de o răceală cruntă. Apoi viitorul. De cele mai multe ori când stau în frig mă îngrijorează viitorul. Viitorul apropiat şi cel depărtat.
Uitându-mă în stânga mea, vedeam o maşină destul de sofisticată în care statea o tipă cam de douăzeci şi ceva de ani. Avea buzele lucioase, unghiile lăcuite, pomeţii rozalii şi fiecare gest al ei arăta ca nu îi convine semaforul care a oprit-o din drum. Imediat cum s-a facut verde, în doi timpi şi trei mişcări, a dat ochii peste cap şi a strâmbat din nas accelerând sâcâitor.
Stând acolo în mijlocul străzii dârdâiam şi nici nu îmi dădeam seama că dârdâi. Mă tot îngrijora viitorul meu apropiat sau depărtat. Aveam privirea pierdută dar mi-am regăsit-o imediat ce am vazut un grup vesel de femei în toată firea iesind din gura de metrou. Unele mai dolofane, altele mai slabe, palide sau îmbujorate. Vorbeau tare, râdeau şi fiecare din ele ţinea în mână cate o pungă, iar pe braţ o geantă de piele scorojită. Cu siguranţă erau colege de serviciu.
Huruitul tramvaiului le-a acoperit gălăgia. În timp ce urcam în tramvai mă tot gândeam la viitorul meu depărtat sau apropiat. Mă ţineam de bara rece şi îmi ieseau aburi pe gură când respiram. Nasul deja mi se înfundase. Eram pierdută pe acolo prin viitorul meu imaginar dar m-am găsit în prezent cu un cot în coaste din partea unei băbuţe ajunse în culmea disperării. Se eliberase un loc.
Începusem să-mi simt urechea dreaptă când mă gândeam la viitorul meu apropiat sau depărtat.

Cadou de Crăciun

Troiene de zăpadă pe crengile din Bucureşti.

Curăţenia generală

Şosete pe lângă pat. Uit mereu să le strâng dimineaţa aşa că au facut deja o gaşca mare acolo. Are rost să le stric şezătoarea? Sub nici o formă. Pe biroul nu prea încăpător, sunt înghesuite într-o parte două farfurii, în care cateva colţuri de pâine se usucă văzând cu ochii. Şi mi-e atât de lene să le duc la bucătărie încât încerc din când în cand să muşc din ele cu speranţa că mai sunt comestibile. Când mă plictisesc fac zâmbilici în praful de pe oglindă sau încerc să apuc câte un gunoi de pe jos cu degetele de la picioare. Sună murdar. Aşa este. Dar sunt relaxată şi nu am energia necesară nici măcar pentru o mică ordine. Ma aşez în pat şi răsfoiesc o revistă dar nu înainte să îmi fac puţin loc printre hainele încurcate în plapumă. Nici unei pagini nu îi lipseşte o poză cu un brăduţ sau un desen cu Moş Crăciun. Când mă pregătesc să citesc horoscopul, mama intră vioaie în cameră şi mă anunţă că a dat startul curăţeniei generale. La naiba! Valuri de nervi şi disperare aproape că mă doboră. Mă uit la faţa mamei şi o văd mai mult decât hotărâtă să începem. Nu are rost să mă lupt cu morile de vânt cum nu are rost să o supăr înainte de Crăciun. Îmi târâi papucii până la baie. Apă rece pe faţă, cele mai murdare haine, un strop de încurajare si sunt pregătită să îmi iau ramas bun de la mizerie.

Nu a putut să mă ajute...

Mă durea capul foarte tare. Am stat aşa mult timp, până la un moment dat când am simţit că nu mai pot. Am fost la medic, iar medicul mi-a dat nişte pastille mici pe care le înghiţeam o dată la 4 ore. O peroioadă mi-a fost bine. Puteam deschide ochii mari si puteam să mă uit la soare timp de două secunde. Asta pâna când mi s-a pus un junghi în coastele din partea stângă. Am crezut că m-a tras curentul si am stat aşa cam doua săptămâni. Atât mi-a fost de ajuns cât pur si simplu să nu mai pot. Am fost din nou la medic. Aici o alta descoperire, un nou tratament şi în final eu simţindu-ma bine. Atât de bine încât puteam trage aer pe nări cât sa îmi umplu ambii plămânii. Am respirat atât de mult încât au început să mă doară. De data asta n-am mai stat si mi-am luat drumul direct spre omul care mă mai salvase. S-a uitat lung la mine după ce m-a consultat şi privirea lui îmi spunea că totul este în regulă. Dar nu era aşa…M-a sfătuit să mă internez şi am făcut asta.
Acum eram din nou bine. Îmi fusese dor de casa. Am început sa-mi aranjez lucrurile, am facut puţină curăţenie. M-am gândit să fac nişte mutări să mai schimb peisajul. După ce l-am schimbat m-am aşezat pe scaun, mi-am aprins o ţigară si am spus. “ Sunt singur…”.
Am plecat liniştit pe drumul pe care îl învăţasem pe de rost. Cu o privire senina si cu mâinile atârnându-mi pe lângă corp, am intrat în cabinetul care mirosea a curat. I-am spus medicului că trebuie să mă ajute şi de data asta dar el nega. Ţin bine minte cum repeata obsesiv “Sub nici o forma aici. Domnule Milea vă rog să vă calmaţi!”. Nu ştiu sigur dacă m-am calmat sau nu, dar ştiu că acum lumea urlă în jurul meu şi nu sunt acasă.

Mai e ceva de învăţat?

Am învăţat să ţin la mine mereu câte o gumă de mestecat pentru că am învăţat sa fumez. A fost extrem de uşor. Am învăţat sa înjur tot mai des şi mai siropos pentru ca am învăţat să mă enervez mai uşor. A venit de la sine. Am început să prind gustul glumelor seci pentru că nu beau destulă apă pe cât ar trebui. Îmi aduc aminte abia atunci cand am gura uscată. Am început să citesc în metrou pentru că toată lumea a învăţat asta. Nu ne mai place să ne privim. Am început să port ochelari pentru că ochii nu au învăţat să reziste. Acum mă simt ca într-o cutie. N-am învăţat să port tocuri pentru că m-am învăţat să fiu comodă. Şi totuşi fac un zgomot frumos. Îmi place să ţin ochii deschişi pentru ca am învăţat să beau cafea. Noaptea are de obicei părţile ei frumoase. Majoritatea lucrurilor pe care le-am reţinut am început să le uit pentru că am învăţat teoria timpului care trece. Ce spuneam...?

Umezeală

Nu se mai vede atât de bine prin geamul camerei mele. Griul blocului din faţa ferestrei e mult mai neclar. Plouă. Şi doar atât. O pereche de pantaloni scurţi stau zgribuliţi pe mine şi parcă nu mă îndur să îi înlocuiesc cu nădragii care îmi poartă urma dublă a genunchilor. E frig.
O stare de spirit udă. E greu să tragi după tine o stare de spirit îmbibată în apă. Nu te lasa să te deplasezi decât până la toaletă. Te chinuieşti să ajungi acolo doar ca să mai storci puţin din starea asta. Apoi nu rămâne decât să îţi laşi carnea să zacă în pat.
Nu e atât de rău. Din pat ochii mei îşi pot face drum până la fereastră. Spuneam că nu prea pot descifra ce e afară însă nu e nici un fel de problemă. Privitul în gol antrenează sinapsele.
Iată cum numai gândurile se pot usca. Se usucă, scapă de greutate şi încep să zburde. Zboară şi se ciocnesc între ele. Un gând iscă un scandal, altul vine şi calmează spiritele. Intervine între ele un soi de înţelegere şi fără să îţi dai seama ajung uneori să se înmulţească. Cu privirea pierdută în ploaia de afară, cu pleoapele înţepenite şi cu pupilele dilatate, nu privesc nimic. Când te gândeşti la foiala din spatele ochilor…
Mai sus de mine cu câţiva centimetrii, spânzurat într-un cui de zidul pe care mi se sprijină perna, stă ceasul. E plictisit să mă tot privească în aceeaşi poziţie aşa că a început să îşi grăbească limbile. Imaginea blocului de ciment din faţa ochilor mei parcă să prindă contur. Da…e foarte clară. Doamna al cărui păr e veşnic vâlvoi scutură roşie la faţă carpetele. Are mereu aceleaşi mişcări ţâfnoase.
Nu mai curge apă de sus. Fereastra mea începe să capete culoare. Gândurile încep să aţipeasca, şi eu m-am hotărât să mă mişc până afară pentru a-mi usca starea.

Ia-ţi un Yo-Yo

Am crescut. Nu mai am timpul liber pe care îl aveam atunci când eram mică. Nu e timp liber dar plictiseală e. Plictiseală este dar jucării nu sunt. Defapt, jucării sunt dar nu sunt pentru noi. De foarte multe ori în momentele de maximă plictiseală se întâmplă ca oamenii mari să se joace cu orice altceva în afară de jucării. De ce? Pentru că nu au jucării. Mă trezesc făcând bărcuţe din orice petec de hârtie sau învârtind de mama focului capacul de la un pix.
Există o speranţă pentru noi ăştia mai mari. Jucaria Yo-Yo. E micuţă, nu face zgomot şi nu te pune în ipostaza unui ciudat atunci când o foloseşti. Poţi sa te joci liniştit cu un Yo-Yo în public gândindu-te ca trei preşedinţi americani au facut asta. Astronautul Jeffry Hoffman a dus la bordul navetei spaţiale Atlantis o astfel de jucărie, deci nu vad de ce nu am putea lua un Yo-Yo la noi atunci când plecăm în vacanţă, când mergem la facultate sau la muncă.
Este una dintre cele mai vechi jucării şi se pare că acum trei milenii era preferata grecilor. Odată cu trecerea timpului Yo-Yo alunga plictiseala de la curtea regală franceză însă aici poartă numele de jou-jou. Intra în preferinţele copiilor din Anglia Victoriană în jurul secolului XIX iar nu după mult timp Yo-Yo ajungea şi în S.U.A.
Jucăria asta e foarte veche dar deloc învechită. Eu una sunt foarte hotărâtă să port la mine în permanenţă un Yo-Yo şi să îl folosesc de fiecare data când simt nevoia să distrez copilul din mine.

Unde şi cum?

Undeva mai departe de ureche, de neuron. Undeva acolo în adâncul tău, mai aproape de teritoriul inimii. Acolo în stomac unde simţi ruşinea, frica, emoţia, iubirea, tristeţea, în final foamnea de fericire. Acolo de unde pleacă săgeţile în şirea spinării şi acolo de unde pulsul se antrenează pentu marele maraton. Exact acolo de unde sîngele îţi inunda fiecare parte a corpului. E locul ăla!...Dar nu pot. Nu pot în nici un fel să îmi dau seama ce e. Ce ar putea să se ascundă acolo? Ce ar putea să fie atât de mic si odata declanşat să te schimbe, să te facă să crezi că nu mai eşti tu? Cum reuşeşte sa îţi dea uneori impresia că trebuie să faci ceva cu viaţa ta? Este acolo. Creşte hrăninduse cu gesturi, vorbe, sau doar cu simple priviri. Cat de convingator poate fi locul ăsta încat să te trimită să îi spui "Te iubesc" cu toate că ştii consecinţa? Cât de sadic poate fi, când după aceste doua vorbe banale te trânteşte în cea mai tristă lume? În momente ca astea unde ascunde tot ajutorul? Cum poate să deseneze toată lumea într-o secundă în alb şi negru? Cum poate să te îndemne cu un singur miros să îţi aduci aminte de momente pe care nu vrei sa le retrăieşti şi cum reuşeşte să te ducă pentru câteva secunde într-un loc de mult uitat? E greu să ma gândesc la asta. Ma simt ciudat, neputincioasă pentru că nu mă văd ajungând nicăieri. Şi totuşi mă gândesc. Fac asta doar ca să găsesc un raspuns. Sau poate doar să pot controla ce se întâmplă Acolo.

Am găsit ce căutam

Am sărbătorit anul acesta ziua naţională a ţarii în care trăiesc, departe de oraşul în care trăiesc. 1 Decemrie nu este un prilej de sărbătoare doar pentu faptul că România a mai împlinit un an. Prima zi din luna decembrie este şi prima zi din iarnă , cum este de asemenea ziua care dă startul atmosferei sărbătorilor de iarnă. Plecată din Bucureşti cu noaptea in cap, m-am trezit în câteva ore în mijlocul unui orăşel vechi, cu zăpadă pe acoperişurile caselor, cu linişte si oameni ale căror feţe nu sunt deloc schimonosite. Zâmbind mi-am spus „ Îmi place Sighisoara”.
Am avut la dispoziţie o zi întreagă să mă pregătesc pentru ceea ce nici eu nu stiam că se va întampla. Picioarele s-au plimbat prin zăpadă, mâinile foloseau în continuu aparatul de fotografiat, nasul mi-a umplut plămânii cu aer proaspăt si rece, iar ochii imi stăteau holbaţi în stânga şi în dreapta. Începuse să se întunece şi tot nu mă săturam de privit. Urechile mele, care pâna acum erau odihnite de la atâta linişte, au prins de departe un colind. Am luat-o pe o straduţă pâna ce am dat de inexplicabil. Inexplicabilul arăta cam aşa: un părculeţ cu zăpadă împrăştiată prin el, un brad împodobit stângaci, copii imbrăcaţi colorat alergând si râzând de mama focului, şi două boxe îvelite cu celofan din care se auzeau colindele lui Ştefan Hruşcă. Nu m-am gândit niciodată că doar cu atât poţi să dăruieşti aproape oricui sentimentul acela de Crăciun după care alergăm în fiecare iarnă. Parcul, copiii, bradul, colindele, zăpada, frigul, liniştea, aerul, mâna calda care ma ţinea de mâna mea rece, mi-au dăruit cel mai frumos cadou de sărbători. E inexplicabil...
Sincer vă spun...e frumos la Sighişoara.

O melodie aparte

Veşnica alarmă a maşinilor a reînceput să îşi ţipe cântecul acela pe care dacă ai încercat vreodată să-l fredonezi ai realizat că îl ştii pe derost. Mă uit pe geam şi văd cum maşinăriile astea stau alineate ca într-un cor unde fiecare membru aşteaptă semnul dirijorului pentru a-şi putea începe melodia. Sunt momente in care aud câte un duet, dar apogeul spectacolului este atins atunci când totul se adevereşte a fi o melodie dezorganizată.
Sunt sute de spectatori înghesuiţi, stând unii peste altii intr-un decor organizat pe fonduri gri. Unii au locuri la loja, însa stau trişti, cu faţa bătrână privind nostalgici spectacolul de pe un scăunel din pânză înegrită de timp.
E greu să rezişti ascultând mereu aceeaşi melodie, mai ales că aduni de pe străzile oraşului tot stresul care îţi murdăreşte buna dispoziţie de fiecare dată.
Sunt dimineţi în care mă trezesc cu impresia că pot folosi toată încrederea din lume pentru a lua cele mai înţelepte decizii. Astfel, mă hotărăsc să mă metamorfozez într-un om care calcă pe cadavre pentru a obţine tot ceea ce îşi doreşte. În drum spre serviciu îmi pierd ambiţia fiindcă realizez că nu pot schimba niciodată un banal chiriaş al cartierului care calcă în excrementele celui mai bun prieten al omului într-un asemenea individ.
După o zi eşuată, revii pe drumul ce duce acasă, acolo în cutia de chibrituri în care îţi doreşti să ajungi cu tot ce înseamnă "tu". Pe drum admiri bătrânul, admiri mâna lui care plimbă un nepot, şi nepotul care plimbă un început de viaţă. Admiri răcoarea serii şi claxonul care anunţă concertul din seara asta.

1, 2, 3, 4, 5...

Hai să numar câte degete am la o mană. Sunt …chiar cinci. Sunt cinci şi mă gandesc că toată viaţa le-am folosit. Sunt foarte fericită şi încep să mă simt de-a dreptul specială. Îmi privesc mâna ca şi cum nu aş mai fi vazut aşa ceva niciodată. Ochii plini de entuziasm şi zâmbetul de copil care-şi vede nasul atacat de o buburuză îmi schimbă faţa într-o figură de cretină. Ce tampenie! Pâna acum nu m-am gândit deloc la asta. Membrele superioare…membrele superioare…se numesc membre pentru că sunt două la număr. La naiba! Mă bucură exagerat de mult chestia asta. Mă holbez la ele şi râd malefic atingând tot felul de obiecte. Mângâi un fotoliu şi simt tapiseria scorojită. Încerc să adopt un aer de seriozitate şi cât ai zice peşte fac două mişcări stângace de karatist. Acum ştiu că nimic nu poate trece de forţa mâinilor mele. Îmi continuu traseul prin cămăruţa mea şi dau cu ochii de o veioază posomorâtă ce stă parcă jenată cu capul în pământ. Îmi adun toată forţa în degetul arătător şi apăs butolul. Am luminat-o şi o data cu măreţul lucru pe care l-am făcut, am aprins şi un bec în depozitul cu incredere din mine. Aşa. Acum, că tot am lumină îmi mai privesc înca o data mâinile, îmi încleştez degetele şi apoi cu un gest sigur le împreunez. Mă uit la tavan şi spun uşurată : “Mulţumesc Doamne că mi le-ai dat”. Mi-e sete şi ridic paharul de pe masă. Puţină neatenţie, prea multă încredere în ce mi-a dat Dumnezeu…şi pe jos acum băltesc cioburi în apa de pe covor. Acompaniată de o serie de înjurături de care sunt uimită încep să strâng paharul împrăştiat. Foarte enervat de ce i-am putut face îmi răneşte unul din degete. Grăbită mă ridic şi alerg după o bucată de şerveţel şi îmi afund şoseta în băltoaca de apă. Alergând spre bucătărie am lăsat urme de apa pe gresie şi am drăcuit de mama focului degetele atât de neîndemânatice.