Nu sunt decât cuvinte

Mi-ai promis că-mi citesti o poveste. Da! Nu te face că plouă. De fiecare dată când ai ocazia nu o faci. Nu o să înţeleg niciodată de ce. Nu sunt prea mare pentru asta. Ştiu sigur că am destulă rabdare să o ascult. Pe lângă răbdare ştii sigur că am o imaginaţie bogată. Aş putea să închid ochii. Nu! Te rog! Nu te gândi că adorm fiindca ar fi plictisitor. Aş închide ochii doar ca să pot vedea ce-mi citeşti. Ai să vezi. Dacă te hotărăşti să faci asta o să te ajut aşa cum am să pot. O să mă străduiesc să pun mult suflet. O să mă implic foarte mult. Atât de mult încât o să bufnesc în râs atunci cănd va fi cazul. Poate că la un moment dat o să râdem cu lacrimi, iar atunci când o să ne doară burta de la atâta hilizeală eu am să mă întristez. Ştii bine că mă emoţionează orice tâmpenie. Dar nu te enerva... Nu am spus niciodată că spui tâmpenii. Spun şi eu aşa doar ca să zic. Hai te rog. Aruncă un ochi în bibliotecă şi caută acolo ceva. Trebuie să găseşti o carte cu basme. O s-o recunoşti usor şi o să-ţi trezească amintiri frumoase. Chiar dacă o să devii nostalgic să ştii că nu e cazul să apelezi la disperare. Nu îmbătrâneşti. Pur şi simplu nu ai mai văzut cartea asta de mult timp. Citeşte-mi te rog Promit să-ţi citesc şi eu ca să îţi treacă supărarea.

Nu e momentul

În sfârşit.Uite că au apărut câteva raze de soare în oraş. În casă e lumină chiar dacă nu ţin veioza aprinsă. Afară e lumină chiar dacă sunt câţiva nori subţiri pe cer. Prognoza meteo pentru urmatoarele zile nu miroase deloc a primăvară aşa că trebuie să profit de ocazie.
Scot repede haina mai subţire, pun ceva mai gros pe dedesubt, îmi aranjez părul, îmi iau la revedere de la căciulă şi ies grăbită din casă.

E bine afară. Feţele pe care le văd par mult mai relaxate. „Îmi era atât de dor să vă văd barba, buzele, nasul...Profitaţi de ocazie şi nu le mai ţineţi în fular”. Zâmbesc şi ma gandesc la asta. Cu toate ca nu scot nici un sunet am impresia că urlu. Lumină, voie bună şi iniţiativă din plin. De când cu marea zăpadă m-am cam obişnuit să merg pe stradă şi nu pe trotuar. Dar de când cu soarele, zăpada parcă nu mai e. Iar de când cu zăpada care nu prea mai e, maşinile sunt multe din nou. Puţin supărată, încep să ma comport ca un adevărat pieton. Se pare că voia bună nu mai e la fel de bună ca înainte. Mă feresc de fiecare picătura de apă care se scurge de pe streşinile caselor. E imposibil să fac asta la nesfârşit mai ales ca nu prea îmi iese.
Mă enervez din ce în ce mai tare şi îmi iau tălpaşiţa înapoi spre casă. E cinci şi jumatate, lumină nu mai e, iar haina mea nu mai face faţă. „Băgaţi-vă nasul, gura şi barba la loc! V-am minţit. Mai e mult pană la primăvara”

O cu totul altă perspectivă

Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă

La o margine de mare

Unde valurile fac noduri albe.

Cu o barbă nepieptănată de crai.

Şi nişte ape ca nişte copaci curgători

În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli

Pe care-i cheamă: Mircea cel Bătrân, Ştefan ce Mare,

Cărora le plăcea să spună

Seara în jurul focului poezii-

"Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea a III-a"

Dar fiindcă auzeau mereu

Lătrând la stâna lor câinii,

Plecau să se bată cu tătarii

Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii

Şi cu turcii.

(...)

Au mai existat şi nişte codrii adânci

Şi un tânăr care vorbea cu ei,

Întrebându-i ce tot se leagănă fără vânt_

Acest tânăr cu ochi mari,

Cât istoria noastră,

Trecea bătut de gânduri

Din cartea cirilică în cartea vieţii,

Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,

Care îi ieseau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,

Şi cei doi îndrăgostiţi

Care ştiau să le troienească toată floarea

Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri

Care tot colindau pe deasupra lor

Ca lungi şi mişcătoare şesuri.

Şi pentru că toate acestea

Trebuiau sa poarte un nume,

Un singur nume

Li s-a spus

Eminescu.

Marin Sorescu

Ia mâna!

“Bună!”, “Salut!”, “Ce faci măi?”, “Hello” sau poate “Yellow”. Ne strângem mâna sau ne pupăm pe obraz? Profesorul Sally Bloomfield, de la Şcoala de Igienă din Londra, a realizat un studiu prin care a demonstrat că ar fi mai sănătos să ne salutăm printr-un sărut pe obraz.. De ce aşa ? Pentru că, spune el, “ mâinile sunt un element semnificativ în lanţul infecţiei, pentru că transmit infecţii de pe suprafeţe la oameni şi între oameni”. De obicei germenii care se plimbă de pe mâna ta pe mâna mea, de pe a mea pe a lui, sau de pe a lui pe a ei, sunt acei germeni care provoacă boli precum gripa, răceala, sau bolile stomacale. Ne strângem mâna. Aşa că...dă-mi guturai ca să-ţi dau gastrită. În principiu problema e că eu nu stiu pe unde ai pus mâna înainte să avem ocazia de a ne saluta, cum nici tu nu poţi şti niciodată ce suprafeţe am atins până în momentul respectiv.
Acum să revenim. “Bună!”, “Salut!”, “ Ce faci măi?”, “Heloo!”, sau poate “Yellow!”. Ţinem frumos mâinile îndesate in buzunare şi ne pupăm pe obraz.

De la Teleenciclopedia la Discovery şi Animal Planet

Acum avem telecomandă şi tot butonăm. Vedem tineri care cântă, talkshow-uri, fel de fel de ştiri. O vedem pe Elodia în episodul nouăzeci şi ceva, pe Becali dansând în cadrul unor minunate petreceri. Când toate astea îşi pierd farmecul, când ajungi să nu ţi se mai pară nimic amuzant ba din contră extrem de enervant, te opreşti la posturi precum Animal Planet, Discovery sau National geographic. Sunt acolo mereu pentru tine aşa cum era Teleenciclopedia odată.
Asta aveam înainte. Încă o mai avem dar cred că am uitat cu toţii de ea. Când butonăm dăm de TVR şi pentru câteva secunde auzim inconfundabila voce a doamnei( Sandra Ţăranu) care ne informează cu atâta răbdare. Asta se întamplă în rarele după-amiezi de sâmbătă care ne prind în casă. Devenim nostalgici dar ne plictisim repede. Nu prea mai avem răbdare să ascultăm. Schimbăm canalul. Cu toate acestea, Teleenciclopedia este una dintre puţinele emisiuni care a continuat să fie difuzată atata timp la TVR. Pentru prima oară emisiunea a fost difuzată la data de 21 aprilie 1965. De atunci în fiecare sâmbătă la ora 16:00, cu acelaş generic şi cu diferite documentare, Teleenciclopedia a încercat să ne încânte, să ne culturalizeze sau poate doar să ne scape de plictiseală.

Să o înlocuim dar să n-o uităm.

Cum?

Cum faci ca să te doară?

Problema nu-i usoară

Fiindca fiind mic

N-ai dreptul la nimic

Îţi pui o piatră-n gheată

Şi-ncerci să faci o roată

În pat ca oarba baba-

Aşa-i că e degeaba?

Să-ţi scoţi un dinte-ţi vine,

Dar nici o usturime!

Uf, domnule dentist,

De ce nu pot fi trist?

Ce faci? Vâri nasu-n stup?

Albinele îşi rup

În ele atâtea ace?

Nu simţi nimic, ei, drace!

Nefericit mai eşti,

Durerea greu s-obţine!

Aşteaptă dar să creşti

Şi vei urla ca mine.

Marin Sorescu

Un Bucureşti mai linistit

Din când în când mă uit în spate. Las urme în zăpadă. Sunt atât de entuziasmată încât la fiecare doi paşi întorc capul si mă uit în jos. Chestia asta mă prinde atât de tare încât încep să alerg. Gâfâi si îmi ridic picioarele tot mai sus ca să pot face paşii cât mai mari. Epizată mă trântesc în zăpadă. E albă iar cerul e gri.
Nu se aud claxoane. Stau aici şi ascult un Bucureşti liniştit de care îmi era dor. Oamenii poate sunt la fel dar în decorul ăsta arată diferit. Tipele ţâfnoase care ieri îşi lăsau şoldurile dezgolite sunt azi îmbracate gros. Locatarii blocurilor care nu au purtat o conversaţie cu veciunul de foarte multă vreme au (fie că vor sau nu) prilejul să facă asta. Dând cu lopata în parcare, ascultă poveştile celor vorbăreţi. Chiar şi copiii răutăcioşi se bat cu bulgări de zăpadă ci nu cu pumnii sau picioarele.
Mă ridic plină de zăpadă şi îmi caut urmele ghetelor. Zăpadă e peste tot iar acasă mă asteaptă un ceai cald.

Una din minunile lumii mele

Cu toate că gerul îngheţase Bucureştiul şi oamenii nu prea s-au sinchisit să bătătorească zăpada de pe trotuare, m-am înfofolit bine de tot şi am ieşit afară. Am ajuns în Parcul Circului unde ştiam că o să am parte de o surpriză. Frig, un lac, gheaţă, zăpadă, un cer deasupra şi vântul care le amesteca...