Audrey

Mai multe poze aici.

Pot să trăiesc fără să stiu că Madonna bea apa sfinţită

Acum o săptămână a început numărătoarea inversă până la concertul Madonnei. Chiar dacă nu mi-am dorit asta, zi de zi am fost la curent cu tot ce ţine de regină, de pretenţiile ei, de camera în care va sta, de câtă yoga face, de cât de mare va fi scena şi de nerăbdarea miilor de români care şi-au cumpărat bilete. Străzile au fost închise, autobuzele, tramvaiele şi metroul au circulat până dimineaţă, emoţiile au fost mari, iar într-un final concertul a început.

Când credeam că totul s-a terminat, că Madonna ne-a încântat şi a plecat din România, din discuţiile şi din ştirile noastre, au început nemulţumirile. Cu toţii ştim că Madonna nu are voce, dar cu toate astea lumea care a fost la concert e supărată că regina nu are voce. Cu toţii ştim că parcul Izvor nu are iarba pe care ne-o dorim, dar oamenii sunt supăraţi că a fost praf la concertul Madonnei. La fiecare concert e coadă la cumpărat băutură şi mâncare, dar petrecăreţii sunt nervoşi că au avut gâtul uscat cât timp au privit-o pe divă. Cei care au avut răbdare să stea la coadă şi au apucat să înfulece câte ceva s-au plâns că s-au sticat la burtă. Unii au plecat, alţii au rămas. Unii sunt supăraţi pe Madonna, alţii pe organizatori. Pe mine mă enervează de mor toată treaba asta şi sunt sigură că mai am de aşteptat ceva timp până când Madonna nu va mai fi peste tot.

Să-mi dai un semn când ajungi acasă

Azi nu a fost ok. Azi m-am plictisit şi i-am dat dreptate Claudiei când a zis că am ajuns să ne trezim încercând să găsim un motiv pentru a ne ridica din pat. De cele mai multe ori nu-l găsim... Dar tot ne mutăm din pat în baie, din baie în bucătărie, din bucătărie pe hol, de pe hol afară, de afară la muncă, de la muncă acasă. E o treabă destul de pesimistă, iar într-o zi mai bună o să citesc asta şi o să spun "Ce căcat vorbesc eu aici?! Viaţa e frumoasă!". Da e frumoasă dar nu azi. Am găsit motive să mă enervez, m-am legat de tot felul de prostioare numai ca să fiu stresată, mi-am adus aminte că n-am bani şi timp să citesc, am mâncat de la Mc şi am realizat că nu mai sunt în stare să mă uit la un film pentru că adorm înainte să se termine.

Spre seară s-a întâmplat ceva frumos. Mi-am dat seama că sunt fericită fiindcă am cui să-i spun "Să-mi dai un semn când ajungi acasă".

Ice cream

cocktail de poze

Alice s-a jucat cu Fimo

Într-o sâmbătă dimineaţă, eu şi Spoe am frământat, am întins, am răsucit, am amestecat bucăţile alea de fimo până a ieşit ceva din ele. După ce au căpătat câteva forme cu sau fără rost, le-am băgat la cuptor si le-am copt la foc mic. După vreo 15 minute ne-am dat seama că cel mai bine arată aranjate pe o farfurie. Poftim şi rezultatul:

Gata!

E 24 august. E luni. Colegii s-au întors din concediu, iar biroul e din nou plin. Încă o săptămână şi vara s-a dus. Nu mai am nici un plan, nu prea mai am zile de concediu, nu mai am bani, nu mai am energie. Mi-e dor de Miruna. Frunzele cad şi mie mi-e foame. Au început să apară struguri pe tarabele din piaţă. Merele româneşti intră în război cu cele de peste graniţă. Prunele nu mai sunt acre. Nu mai e mult şi începe facultatea. Ziua scade, parul îmi creşte. Mă culc din ce în ce mai târziu. Trebuie să-mi iau ceva de încălţat. Mi-e dor de mirosul rechizitelor noi. Vara asta nu am vazut-o pe bunica. Îmi pare rău. M-au ciupit ţânţarii. M-am săturat de aer condiţionat. Vara asta nu am răcit deloc. Săptămâna trecută mi-am dat seama ce înseamnă să te plictiseşti cu adevărat. Timpul liber e mişto chiar dacă nu faci nimic cu el. Nu mi-e dor de haine groase. Afară e cald. Gata!

Imi place Camille!

Muzica e ceva. Asta e altceva dar tot muzică rămâne.

Cadou

Protecţie

Stăteam azi la TNB. Aşteptam acolo cuminte pe trepte. La un moment dat lângă mine se aşează un tip. După vreo 2 minute, în faţa lui apare un cuplu. El avea părul făcut cu gel şi hainele albe. Ea avea hainele albe şi ochelari de soare cât faţa.

Gelatul îi spune tipului din dreptul meu:
- Am auzit că te-ai luat de gagica mea!
- Nu m-am luat de ea! răspunde tipul un pic speriat.
- Fraiere, nu minţi!
- Da' nu i-am făcut nimic!
Văzând că nemernicul nu recunoaşte, afectata pipiţă intervine:
- Ba da! Te-ai luat de mine... Mi-ai spus că sunt frumosă!
- Da' nu m-am luat de tine...
Nici bine nu a terminat de spus ce avea de spus, că micuţul gladiator a început lupta.şi i-a închis gura. Dădea cu pumnii, dădea cu picioarele, şi printre dinţi spunea:
- Te omor cu bătaia fraiere!
Toate astea până când pipiţa şi-a dat seama că treaba a început să pută. Şi atunci, cu puterile pe care le mai avea, a început să ţipe:
- Puiu' te rog termină! Lasă-l în pace te roooog! Hai să mergem...
Puiul nervos s-a oprit. Şi-a aranjat cămaşa albă, s-a scuturat un pic, a luat-o pe afectată de mână şi au plecat la plimbare...

Of

Lume, lume... Fugi!

Doamneloooooor şi domnilooor!

Special pentru dumneavoastră în noaptea aceasta, în 182-ul care merge spre Fundeni, vă oferim un spectacol foarte comun dar inedit! În jurul orei 22:30 un grup de tărani chemaţi special pentru dumneavoastră tocmai din fundul Moldovei vă va încânta cu un spectacol de circ dezgustator de interesant.

Mult aşteptata trupă se va destrăbăla în cel mai natural mod posibil în faţa spectatorilor călători. Cu sepcile întoarse, cu cefele arse de soare, cu berea la 2 L în mână şi binenţeles cu voie bună, vor încerca (cu siguranţă vor reuşi) să vă uimească prin atitudine, gesturi, urlete şi nesimţire. Acompaniaţi de muzica lui Puya ieşită zgomotos dintr-un difuzor de telefon, protagoniştii vă asigură ca vor da ce e mai bun din ei.

Scopul acestui spectacol este de a convinge cât mai mulţi români să fugă din ţara asta! Pentru ca scopul nostru să fie atins, spectacolul se va repeta la orice oră din zi, în oricare din mijloacele de transport în comun.

Au?

Nu ştiu daca asta m-ar ajuta să scap de frica de dentist sau m-ar îngrozi mai rău.

Cu bicicleta

Mersul pe bicicletă în Bucureşti este foarte interesant. Cu toate că numarul bicicliştilor din oraşul ăsta aglomerat a crescut, pietonii, şoferii şi câinii nu s-au obişnuit cu noi. Spun asta pentru că de fiecare dată când merg pe bicicletă în jurul meu aud tot soiul de chestii cum ar fi:

- Tiiiiiit Tiiiiiiiit!
- Pedalează, pedaleazăăăă!
- Hăăăă!
- Fata, treci pe trotoar că una două te spulberă unu!
- Ham, ham, ham, ham, ham...
- Făăăă! Eşti beton!
- Biciclistoooo!
- Merge, merge?!
- Mi-o dai şi mie o tură?
- Ia uite-o bă si p-asta!
- Ti-ti-ti-TIIIIIT!

Şi lista poate continua...

"Luni" de vară

Luni... Luni... Luni... E luni!
Dimineaţa e cu lumină, cu ceasul care sună, cu poftă de somn şi cafea.
După-amiaza e cu foame fără poftă de mâncare, cu gânduri ciudate şi cu încă o cafea.
Seara e ok. E cu răcoare, cu gândul împăcat, cu oboseală şi poate cu o felie de pepene roşu rece.
Abia de mâine intru în ritm.

O săptămână frumoasă!

Audrey Tautou este frumoasă!

Vreau să stau mai mult pe acasă

... pentru că toate lucrurile din camera mea s-au umplut de praf, pentru că ceaiul are un gust mai bun când eşti acasă, pentru că vreau să citesc stând tolănită în pat, pentru că vreau să mă plictisesc şi să o ajut pe mama la copt vinete şi ardei (mi-e dor de mirosul ăla). Vreau să stau mai mult pe acasă pentru că acolo am timp de pierdut, am timp să dansez, să umblu în chiloţi, să mă strâmb în oglindă, să mă uit la filme şi să-mi amintesc. Vreau să stau acasă până când ma plictisesc de casă. Nu vreau să mai fiu pe fugă atunci când plec de acasă. Nu vreau să mai fiu pe fugă atunci când mă întorc acasă. Vreau acasăăă!

Maybe One Day

Tot uita să moară

A apărut pe lume în 1875. A respirat 44.724 de zile, iar la 122 de ani şi 164 de zile a hotărât să se oprească. Jeanne Louise Calment, o femeie cu o extraordinară poftă de viaţă, a trăit mult şi bine.

În viaţa asta lungă pe care a avut-o, Calment a dus-o cât se poate de bine. La 21 de ani s-a căsătorit cu un bărbat care, atât cât a trăit, n-a lasat-o să mişte un ac pentru nimic în lume. Aşadar, fericita nevastă şi-a vazut de pasiunile ei. A cântat la pian, a înotat, a jucat tenis, a cântat la operă, a făcut atâtea lucruri frumoase şi relaxante încât a uitat să moară. La 88 de ani a rămas singură după ce soţul, fiica şi nepotul ei au murit.

La 90 de ani a semnat un contract cu avocatul André-François Raffray, în vârsta de 47 de ani, contract prin care Calment îi oferea acestuia locuinţa ei în schimbul unei sume de 2,500 franci pe lună până când aceasta va muri. Şi uite cum iar a uitat să moară. Timpul a trecut, avocatul a plătit toată viaţa (suma finală a ajuns la valoarea a două apartamente) şi a murit la 77 de ani. Ea a mai trăit încă doi ani.

A fumat până la 119 ani, vârstă la care a renunţat nu pentru că ar fi vrut, ci pentru că orbise şi nu-şi mai putea aprinde ţigara. A devorat câte un kilogram de ciocolată pe saptămână, s-a plimbat pe bicicletă până la 100 de ani, a mâncat usturoi şi legume, a băut vin roşu şi a foloşit la gătit numai ulei de măsline. Ăsta ar fi secretul unei vieţi de 122 de ani.

Până în 1997 Jeanne Louise Calment a fost singurul om în viată care l-a cunoscut pe Van Gogh şi care a văzut Turnul Eiffel în construcţie.

Wikipedia povesteşte mai multe

Care-i faza?

Hai să ne facem bagajele

http://haw-lin.com/?p=1988

Să facem bagajele şi să plecăm! Aşa ca doi oameni care şi-au făcut bagajele şi au plecat. Nu cer să zâmbim, nu cer fluturi în stomac, nu cer aer condiţionat, nu cer nimic altceva decât drumul. Cer să le lăsăm pe toate în urmă şi să mergem aşa, doar noi şi soarele pe lăngă. Am mai făcut drumuri nu foarte de mult, dar nu-mi ajung. Vreau altul mai lung. Vreau să plecăm şi să nu ne mai oprim. Să facem turul Europei. Să cheltuim bani pe motorină, să ne spălăm la benzinării, să mâncăm sandvisuri ieftine, să bem numai apă, să moţăim pe bancheta din spate şi să ne vedem în continuare de drum. Din când în când să ne oprim prin tot felul de oraşe şi să auzim cuvinte pe care nu le întelegem, dar să ne placă al dracului de tare. Să n-avem chef de vorbă, să ne amintim, să ne gâdilăm şi să mergem mai departe. La întoarcere să ne întristăm şi să promitem că urmatorul drum va fi şi mai lung.

Ha!

One day Alice came to a fork in the road and saw a Cheshire cat in a tree. "Which road do I take?" she asked. "Where do you want to go?" was his response. "I don't know," Alice answered. "Then," said the cat, "it doesn't matter."

Lewis Carroll

Art by Ken Wong

Mie mi-a plăcut ce am văzut. Cotrobăie şi tu: http://www.kenart.net/index.htm

Slow Cow, inamicul energizantului

Red Bull îmi dă ariiiiiiiiipi. Pe lângă aripi primeşti bonus: chimicale, palpitaţii, falsul sentiment al energiei, anxietate şi poate cu puţin noroc marele premiu infarctul. Mulţumim Red Bull.

Pentru cei care nu au nevoie de aripi, pentru cei care au energie pentru că dorm sau fac mişcare, pentru cei care nu vor să fie întotdeauna în priză, pentru cei care vor să fie relaxaţi, a aparut Slow Cow.

Slow Cow este o băutura produsă de o companie canadiană, ce conţine extracte din muşeţel, valeriană, tei si alte substanţe cu efect calmant. Ceea ce atrage atenţia cu adevărat nu e tocmai efectul pe care îl are această băutuă, ci numele ce ironizează energizantul Red Bull.

Ce zici? Ai da un taur înflăcărat pe o vacă înceată?

Vomă, flegme, transpiraţie şi şobolani

Drumul de la muncă până acasă a fost lung şi greu. Cu o umbrelă ruptă m-am deplasat până în staţie la 36. Vântul bătea, ploaia cădea, ăia claxonau, ceilalţi fugeau, iar unul vomita lângă mine. Pentru o fracţiune de secundă am avut instinctul să-mi pară rău pentru răul ce l-a năpădit... Dar m-am răzgândit. Era beat. Imediat după ce şi-a descărcat stomacul aşteptând tramvaiul, s-a mai clătinat un pic cu privirea pierdută şi a inceput să-şi bombâne discursul.

In tramvai mult zgomot. Miros de ceapă, transpiraţie, brânză, alcool, naftalină şi tutun. La prima urma să cobor aşa că... am coborât la prima. N-am apucat să fac un pas, că o "doamnă deosebit de prezentabilă" nu a mai suportat cantitatea de salivă pe care o avea în gură şi a scuipat-o grabită lângă piciorul meu. Dar piciorul meu şi-a vazut de drumul spre casă.

Nu mai era mult până la destinaţie. Dintr-un tufiş a ieşit un şobolan care mi-a tăiat calea târând în urma lui o coadă groasă cât o sfoară. Făceam slalom printre rahaţii de câine de pe trotuar şi mă întrebam ce va da peste mine? Norocul sau ghinionul? Mai era puţin până acasă, dar până la urmă am răzbit.

Rockie Nolan

Rockie Nolan, "tipa cu nume de băiat", pozează culoare, senzaţie, idei.

Puţin Beirut pentru o zi mai bună

Hai domne, hai!

A fost odată un litoral românesc. Litoralul ăsta avea o staţiune micuţă în care se tot adunau fel de fel de oameni, mai mult sau mai puţin interesanţi. Ei, oamenii, se strâng de obicei pe la terase şi îşi adună gândurile într-un loc, sau şi le împrăştie prin alte locuri. Intr-o zi însorită, la una din terasele alineate pe nisipul încins, câţiva bărbati cu minţile înfierbântate, dar pregătiţi să se răcorească savurând o bere (doua), stăteau şi discutau treburi serioase. Pentru ca atmosfera să nu mai fie atât de tensionată, pentru ca startul bunei dispoziţii sa fie dat, pentru ca berea să fie dată pe gât, unul dintre bărbaţii arşi de soare a ridicat sticla rece în aerul cald şi a rostit:
- Hai noroc, da-te-n pizda mă-tii!