Taximetristul potrivit

Azi noapte, pe la 2, m-am urcat într-un taxi. Eram foarte obosită. Cu ochii întredeschişi şi zgribulită de frig i-am spus taximetristului să mă ducă acasă. În toată oboseala mea, eram îngrijorată de trei chestii: să nu meargă cu viteză, să nu adorm până la destinaţie şi să nu coste mai mult de 10 lei.

Aşadar, am pornit la drum. După ce i-am explicat unde trebuie să ajungem, taximetristul mi-a spus, cu părere de rău, că nu poate merge cu viteză pentru că tocmai şi-a luat o cafea pe care nu ar vrea să o verse... Perfect. O grijă era ca şi dusă. L-am asigurat că nu e niciun fel de problemă.

Era atât de cald şi de bine, ochii mi se închideau, capul îmi pica şi tot tresăream. Încercam să rezist, mă luptam cu somnul, când taximetrisul mă îmtreabă dacă poate să fumeze o tigară. I-am zis că poate. A deschis geamul ca să iasă fumul, iar pe mine m-a lovit un vânt rece care m-a trezit instantaneu. M-am ghemuit cât am putut, mi-am băgat nasul în eşarfă şi aia a fost.

După ce a terminat ţigara, a început să se încălzească din nou în maşină. Nici bine nu m-a luat somnul, că a început să-mi explice de ce se face curent în spate când se deschide gemul în faţă. Îmi zicea ceva de o presiune, şi de o chestie pe care o avea înainte la geamul din faţă. Eu "da" întruna, el expica de mama focului până am ajuns acasă. Cursa a costat 8 lei si ceva. I-am dat cei 10 lei, i-am mulţumit şi gata.

A fost momentul potrivit, taximetristul potrivit, viteza potrivită şi distanta potrivită.

Motiv de bucurie

Şi ce dacă se întunecă prea repede? Şi ce dacă e frig? Şi ce dacă plouă?
Nimic din toate astea nu mai contează. E vineeeeeeri!

Mi-a furat umbrela

Pe la începutul verii, când ploua aproape în fiecare seară, mă plimbam pe străzi. Pe umăr o geantă, în mână o umbrelă, în picioare sandale şi în cap gâduri. M-am aşezat pe o bancă şi simţeam că e tare bine.

De bine ce era, am plecat din nou la drum, de data asta fără umbrelă. Mi-am adus aminte şi m-am întors să o recuperez. Vedeam în zare banca verde la braţ cu umbrela mea închisă.

La un moment dat, trece pe lângă ele un băiat. Vede umbrela, se opreşte, o smulge din braţul bancii, o deschide, o aşează pe iarbă, îi face o poză, o închide, o ia cu el şi pleacă. Am privit toată scena asta şi deodată m-a apucat disperarea când l-am văzut că pleacă. Am fugit după el şi i-am spus că e umbrela mea şi o vreau înapoi.

S-a uitat la mine lung, după care am primit un răspuns cât se poate de neaşteptat: "Nu pot...". Credeam că e o glumă aşa că am zâmbit şi am repetat ce spusesem mai înainte. De data asta am primit un răspuns cât se poate de negativ: "Nu, nu ţi-o dau". Văzând că treaba e de-a dreptul serioasă, i-am spus pe un ton al dracului de serios că nu e ok ce face şi că vreau imediat umbrela înapoi. Al treilea răspuns pe care l-am primit a fost senzaţional: "Îmi pare rău. Nu pot să ţi-o dau. Am mare nevoie de ea. Sunt nesimţit, ştiu asta, îmi asum ceea ce fac." Şi a plecat.

El a plecat. Eu am rămas înţepenită ca o pasăre împăiată de la Antipa. Puteam să-i iau umbrela din mână, puteam să-l dau dracu', puteam să arunc cu o piatră după el, dar n-am fost în stare să fac nimic. Mă uitam ca tâmpa la el şi îl vedeam cum pleacă ţanţoş cu umbrela mea.

Nu era umbrela mea preferată, nu mai plouase în seara aia, nu dădusem mulţi bani pe ea, dar era umbrela mea. Omul ală mi-a furat umbrela în cel mai bizar fel. Îmi doresc ca pe timp de vară, când afară e furtună şi el se apără de ploaie cu umbrela MEA, să îl fulgere cerul şi să-l prăjească.

Îl urăsc. E singurul om de pe lumea asta pe care simt că-l urăsc din tot sufletul.

Termină!

E prea multă gălăgie! Totul se mişcă mult prea haotic. Unii merg înainte, alţii înapoi, unii o iau spre dreapta, alţiii fac stânga împrejur. Nimeni nu se ciocneşte cu nimeni, dar pe mine mă dărâmă orice. Ţipă, strigă, râd cu poftă, râd forţat, se îneacă, tuşesc şi vorbesc lucruri amestecate. Sar de la una la alta, se învârt ca nişte titirezi şi nu par deloc să ameţească. Folosesc nervii mei drept trambuline şi se aruncă fericiţi când pe unul, când pe altul.

Ori am ieşit eu azi din hora lor, ori au luat-o razna. Vreau să se liniştească. Dacă nu, o să-mi adun toate puterile, o să mă transform într-un uriaş şi am să suflu tare, tare până or să zboare cu toţii din jurul meu!

Poftă bună

Se ia un morcov, se dă prin răzătoare.
Se ia un măr, se curăţă de coajă şi se dă prin răzătoare.
Se ia o ţelină micuţă, se dă şi ea prin răzătoare.
Se pun la un loc cele trei ingrediente mărunţite în castronul preferat.
Se amestecă până când pofta devine insuportabilă.
Cu o furculiţă sau cu o lingură, amestecul este dus spre gura ţintă.
La final, se adauga linistea de după o masă sănătoasă.

Hai

A treia oară

Prima oară când am zburat cu avionul am fost tare emoţionată. Curioasă, speriată şi fericită, m-am îmbărbătat cât am putut de mult. Cu fiecare pas pe care îl făceam spre avion, îmi aminteam din ce în ce mai bine toate documentarele cu şi despre accidente aviatice. Mi-am spus că nu o să mă uit pe geam. Avionul a decolat. Tot zborul am stat linistita cu ochii pe geam. Am aterizat şi am spus că-mi place, dar că nu mai vreau a doua oară.

A doua oară când am zburat cu avionul nu prea m-am gândit la ce se întâmplă. Nu-mi era nici frică, nu eram nici entuziasmată şi nici nu aveam vreo presimţire că o să mă prăbuşesc. Chiar şi asa, cu o zi înainte de zbor, m-am resemnat cu gândul că dacă ar fi să mor... Asta e. Nu m-am prăbuşit şi asta a fost.

Peste aproximativ o lună o să zbor din nou. De data asta nu sunt nici liniştită, nici indiferentă, nici emoţionată, nici curioasă, nici nimic. De data asta mi-e al naibii de frică. Pentru un om cu mintea limpede al treilea zbor ar trebui să fie o nimica toată, dar pentru un om bântuit de frici e o mare teroare. Am la dispozitie câteva săptămâni ori să mă îmbărbătez, ori să mă resemnez, ori să urc în avion cu forţa.

o Alice cu Elice

Mersi Stefan!

Un vis

Stăteam întinşi pe o masina. La jumatate de metru deasupra noastră atârna cerul ca o plasă. Sub noi, caroseria maşinii era călduţă. Nu m-am uitat la tine, nu te-am atins, dar îţi povesteam ceva şi ma bucuram că se întâmplă lucruri în felul ăsta.

Ţi-am spus sa fii atent, să nu mă scapi din ochi pentru că urma să-ţi arat ceva. M-am ridicat în picioare, iar cerul m-a acoperit până la talie. Rândeam cu poftă şi te rugam să te uiţi. De atâta fericire, mi s-au înmuiat picioarele şi am căzut înapoi lângă tine. Am adus cu mine câţiva nori care, acum pluteau pe lângă maşina.

Nu spuneai nimic dar ştiam că-ţi place.

Unde se duce timpul pierdut?

Acum un an, ieri, peste 2 secunde, săptămâna trecută sau azi, am pierdut, voi pierde sau pierd timpul. Îl pierd pur şi simplu. Uneori am remuşcări, alteori nici nu-mi dau seama. Câteodată îmi place, câteodată nu-mi pasă.

Oricum ar fi, timpul se pierde exact aşa cum se pierd chei, portofele, ochelari, clame de păr, cărţi, stilouri, poveşti, amintiri sau persoane dragi. Lucrurile pe care le-am pierdut nu mai sunt ale mele acum. Mă gandesc o perioadă la ele şi trec peste. Le înlocuiesc, le uit, mă obişnuiesc fără, sau nici nu aflu vreodată că s-au rătăcit.

Sper ca într-o zi oarecare, în care nu voi mai avea nimic de pierdut, să mă dau de trei ori peste cap precum cei din basme, şi să aterizez într-o altă zi. Una de aceeaşi lungime cu timpul pe care l-am pierdut. O zi în care să nu obosesc niciodată. Să am energia de a regăsi tot ce am pierdut înainte şi să am grijă să nu mai rătăcesc nimic.

Da, eu ştiu unde se duce timpul pe care-l pierd.
Da, eu ştiu că o să am timp să găsesc tot ce pierd.

Nu e bine deloc

Aseară m-am uitat la Big Fish. Mi-a plăcut. Am adormit cu gândul la poveşti, la Lostriţă şi lucruri ciudate. M-am trezit cu gâtul uscat. Mă înţeapă când înghit.

Joia ar trebui să fie la fel de scurtă ca numele pe care îl poartă, pentru că imediat după joi e vineri.

Vremea asta m-a ameţit atât de tare încât nu mai ştiu cum se procedează atunci când vrei să te simţi bine. Mă împiedic tot timpul şi mă simt din ce în ce mai rău.

De exemplu, azi dimineaţă mi-au pocnit ochelarii. Mă holbam în monitor şi deodată au făcut POC! I-am dat jos de la ochi, i-am analizat şi am remarcat că mi s-a rupt rama. Aşa din senin. Poate nu mă credeţi dar vă rog să mă credeţi. A făcut poc şi aia a fost.

Senzaţii pe cinste

Ce frumos e atunci când faci o baie caldă, pui pe tine pijamale proaspăt spălate, schimbi aşternutul şi te ascunzi sub plapumă. Te foieşti puţin până îţi dai seama cum trebuie să stea mâna dreaptă, unde-i e locul piciorului stâng şi care e cea mai potrivită bucată din pernă pentru capul tău.

Adormi repede. Aluneci uşurel într-un somn lung de seară până dimineaţă. Nu tresari deloc. Nu ţi se face sete, n-ai nevoie la baie, nu te bâzâie nicio gânganie. Visezi că zbori, că poţi alerga, că eşti în locuri pe care nu le-ai mai văzut niciodată, lângă oamenii tăi preferaţi. Totul e exact aşa cum îţi place, dar cum nu te-ai gândit niciodată că o să fie. Şi dormi. Se termină un vis frumos, începe un altul simplu, se termină unul din care n-ai prea înţeles mare lucru şi imediat începe unul mai frumos decît primul. Şi dormi aşa cum ar trebui să dormi în fiecare noapte.

Te trezeşti fără ceas. Părul stă perfect. Tenul e perfect. Nici nu-ţi trece prin cap să-ţi mâzgăleşti faţa cu vreun mâzgălitor de faţă. Eşti atât de odihnit încât, dacă ai mai bea şi o cană de ceai verde, ai putea merge pe bicicletă de la Bucureşti până la Bruxelles fără să te opreşti din pedalat. Ce frumos e atunci când te trezeşti aşa.

Tea time!

M-am gândit că iubitorii de ceai trebuie să afle că în ceştile lor se pot scălda Barack Obama, prinţul William sau un stripper arătos.

Ei sunt vinovaţi pentru asta!

Irving Penn

Peste tot scrie câte ceva

Ţinea mâinile sus şi le mişca elegant cand într-o parte, când în alta. Cu ochii închişi şi cu faţa deschisă spre soare se afla exact acolo unde nu era defapt.

Citea cu ochii închişi. Citea în cer, în rufele întinse la soare, în praful subţire şi în seara care venea. Îi veneau în minte imagini şi stări pe care nu le-a mai simţit de mult.

Cerul era plin de cuvinte înţelepte. Pe un nor alb scria că cerul nu-i va pica niciodată în cap, iar pe unul albăstrui erau înşirate câteva cuvinte care, legate, nu aveau niciun sens.

Rufele întinse la soare erau îmbrăcate în poezii fără rimă. Un vers mai lung şi cu unul mai scurt şi cu unul potrivit şi cu unul lipsă făceau o strofă atât de frumoasă încât îi venea s-o citească încă o dată.

Praful ridicat de vânt era un roman bizar. Când prindea firul poveştii, exact când avea impresia ca-l întelege mai bine, tocmai atunci vântul bătea mai tare şi rostogolea cuvintele întoarse pe toate părţile.

Seara era o ştire. O ştire scurtă care aducea numai veşti bune. Anunţa lună, linişte, fluturi în stomac, stele, gânduri bune, Ene pe la gene şi un vis frumos care a doua zi va deveni realitate.

Mâinile i-au căzut pe lângă corp. Ochii nu vroia să îi deschidă.

El şi ea se sărută...

Înainte să-şi spună pa.
Când sunt fericiţi.
Când autobuzul se apropie de staţie.
Dimineaţa după ce se spală pe dinţi.
Când se reîntâlnesc.
Înainte şi după ce oftează.
Când sunt îndrăgostiţi.
După o masă copioasă.
În timp ce fac sex.
Când răsare soarele.
Când unul stă în tocul uşii, iar celalalt e pe picior de plecare.
Când îşi aduc aminte.
Când se aude o melodie frumoasă.
Când nu au griji.
Când au griji şi se îngrijorează.
În vacanţă.
În zilele în care îşi spun "La multi ani".
Când stau pe malul apei.
Când le pare rău.
La plictiseală.
Când îşi fac planuri.
Când se ţin de cuvânt.
Când unul adoarme şi celalalt e treaz.
Când e zi de salariu.
Când se uită la filme plictisitoare.
După ce râd cu poftă.
Când realizează cât e de bine.
Atunci când nu e cazul.
Din când în când.

Cu maşina

Fără diacritice

Pic, poc, cranţ

E răcoare.

A plouat.

Am început să-mi înfăşor eşarfe colorate după gât.

M-am şi plimbat puţin. Am fost prin Herăstrău. Am dat şuturi castanelor şi am călcat pe căciulieţele ghindelor până au făcut cranţ. Am întâlnit câteva veveriţe şi doi trei oameni.

Spre seară am băut ceai şi am jucat şah. În aproximativ cinci minute am pierdut caii şi regina. Abia după ce mi-am dat seama că sunt ameninţată am început să gândesc... Dar am rămas şi fără rege.

La metrou o fetiţă se distra de minune pe seama nasului mare pe care tatăl ei îl avea pe faţă. Râdea cu o poftă încât am râs şi eu.

În drum spre casă am discutat despre găini şi cocoşi. Cotcodat, cucurigu, cucurigu, cotcodac.

Pe 30 noiembrie o s-o văd pe Miru, iar pe 1 decembrie e foarte posibil să-i gătesc o ciorbă românească. Pe lângă "para bailar la bamba" o să-i cânt şi "noi suntem români".

Viaţa e frumoasă.

Anotimpurile

Pe şoseaua Ştefan cel Mare locuieşte o pisicuţă foarte energică. Pe timp de toamnă aleargă frunzele uscate bătute de vânt de pe trotuar. Când vine iarna, pisicuţa ţopăie şi prinde fulgii de zăpadă înainte ca ei să ajungă pe asfalt. Se bucură şi parcă nu mai simte frigul aşa de rău.

Tocmai atunci când simte că nu mai are după ce alerga, primăvara îi aduce în dar fluturi, gâze, musculiţe, puf de plop şi oameni fericiţi care îşi fac timp să o mângîie. Vara, când se lasă seara şi e mai răcoare, prinde tânţarii şi lighioanele ce-i supără pe oameni.