Peştii sunt foarte mişto

Aici stau

Nu mă mişca. Nu mă pune să privesc înapoi sau înainte. Nu mă lua de mână. Nu mă împinge de la spate. Lasă-mă aici. Nu e nici bine, nici rău. E aşa cum a ajuns să fie. Timpul nu mă mai grăbeşte. Ticăitul ceasului mă adoarme. Vreau să dorm până mă umflu. Vreau să visez până nu mai ştiu dacă am visat sau nu. Gâdul e ca zmeul şi zboară după cum îl bate vântul. Îl vreau sus. Îl vreau aproape de păsări, de nori, de cer. Îl vreau zburând acolo unde începe marea. Un gând cald într-o dimineaţă de vară.

Nu îmi spune să vorbesc. Nu mă întreba de vreme, de planuri sau de stare. Chiar dacă o să spun ceva, n-o să spun nimic. O să stau aşa şi o să simulez că nu aştept nimic. O să ignor grijile. O să pun mâna la ochi când văd că treaba nu merge aşa cum vreau. O să mă întorc cu fundul în sus când nu vreau să privesc lucrurile aşa cum sunt. O să ţopăi când mi-e frică. O să cânt tare când n-am chef şi o să dansez când o să mă simt mişcată de vreo întâmplare.

Aşa o să fac până o să uit de ce am hotărât să fac aşa.

Ham, ham, ham!

Eu nu pot să fac faţă câinilor de pe străzi. Nu cred că sunt făcută pentru aşa ceva. Nu mă văd împrietenindu-mă cu ei. Nu mă văd luptându-mă cu ei. Colţii mei nu pot concura cu ai lor. Când îi văd în haite de câte zece, îmi creşte instantaneu dorinţa de a trăi. Stau plantaţi prin grădini, pe sub maşini, pe canale, prin scări de bloc, prin parcuri, prin parcări, în faţa magazinelor. Îmi planific traseul în funţie de ei. Mă mut de pe un trotuar pe altul din cauza lor. Ca s-o spun pe aia dreaptă, joc precum îmi cântă câinii.

Mi-ar plăcea să am o bicicletă zburătoare. Poate aşa nu i-aş mai enerva cu roţile mele care se tot rostogolesc pe şosele. Mi-ar plăcea să fiu invizibilă pentru ei. Mi-ar plăcea să nu mă suporte, să le fie silă de mine, să fiu visul urat al căţeilor de pe stradă. Aş vrea ca atunci când trec pe lângă ei să fugă de mine, să îşi pună lăbuţele la ochi sau să se ascundă pe după copaci.

Nu vreau să-i cunosc. Nu vreau să-i mai vad. Nu vreau să mă mai încurce. Nu vreau să mă muşte!

Femeia fantastica

Crenguţe încordate

Întotdeauna am admirat oamenii care pot să apuce lucruri cu degetele de la picioare. Nu mi-a ieşit niciodată. M-am străduit, m-am concentrat, am cerut sfaturi, dar tot degeaba. Mi se pun cârcei, n-am răbdare, mă enervez şi renunţ. E greu...

În schimb, sunt specialistă în lovituri. Dau cu degetele de la picioare în tot ce prind. În margini de mobilă, în picioare de scaun, în borduri, în praguri sau tot felul de chestii aruncate în mijlocul drumului. Nu mă bucură deloc. Nu mă simt împlinită. E o abilitate de care aş putea să mă lipsesc oricând.

Odată m-am accidentat atât de tare încât degetul mic de la piciorul drept a ajuns la aceeaşi dimensiune cu degetele mari (la un loc) de la ambele picioare. Am avut parte de o durere cumplită. Chiar şi aşa, am plecat la şcoală cu piciorul rănit. Mi-a plăcut că am şchiopătat toată ziua. Nu pot să-mi explic de ce, dar am o teribilă plăcere când şchiopătez în faţa oamenilor. Mă simt privită, compătimită şi foarte interesantă. Toată lumea vrea să afle ce ai păţit, cum s-a întâmplat şi mai ales cât de tare te doare. În ziua aia am fost cea mai mişto împiedicată din liceu.

Oricum, o să-mi antrenez intens degetele. Vreau să ajung cel puţin o expertă. Trebuie să pot prinde cu ele până şi boabe de orez. TREBUIE!

Sudfrucht

O ardeleancă simpatică mi-a vândut azi, în cel mai frumos mod, unul dintre cele mai gustoase ceaiuri. A fost atât de sinceră şi de senină, încât am plecat cu impresia că mi l-a făcut cadou.

Nu sunt în cea mai bună dispoziţie, dar combinaţia asta de fructe mă face să cânt cu ochii închişi. Bucăţile de mere mă ajută să uit că mâine e luni, iar cele de ananas îmi dau senzaţia de vacanţă. Bucăţile de papaya mă fac să fac să fiu sigură că la noapte o să am cel mai frumos vis din viaţa mea, iar cele de mango îmi aduc aminte de piaţa de pe Rambla. De fiecare dată când gust din ceai, piersica şi lămâia îmi dau de veste că vara e din ce în ce mai aproape.

Sunt liniştită.

Dylan Day

Dacă eu aş fi fost tânără când era el tânăr, m-ar fi trezit în fiecare dimineaţă cântându-mi la muzicuţă. Dacă ar fi fost el tânăr când sunt eu tânără, m-ar fi adormit în fiecare noapte cântându-mi la chitară. Dacă ar fi fost să fie, Dylan ar fi fost cu siguranţă iubitul meu. Dar dacă n-a fost să fie, mă mulţumesc şi cu atât...

Mi-am dat cuvântul

Sunt atât de supărată încât refuz să mai mănanc mandarine şi portocale. Sunt atât de sătulă încât nu mai vreau să simt miros de scorţişoară. Nu mai vreau vin fiert! Nu mai vreau nimic! Nu mai vreau să vorbesc despre vreme, dar mă întărîtă şi nu mă pot stăpâni!

Azi dimineaţă m-am alăturat armatei de pinguini de pe trotuare şi mi-am văzut de drumuri. Am fost foarte cuminte. Am purtat căciula aia exagerat de groasă. Am încercat să respir numai pe nas. M-am mişcat cât timp am aşteptat tramvaiul. Am încercat să fiu calmă. Am clacat! M-am resemnat. Am alunecat. Mi-am regăsit echilibrul. Am avut răbdare cu bătrâneii de pe trotuar. Am îngheţat şi m-am dezgheţat de cel puţin 4 ori. Mi-am tras nasul din 5 în 5 secunde. Am încercat să mă bucur de zăpadă. Am mâncat două sarmăluţe şi o bucăţică de ardei iute. M-am gândit la lucruri frumoase. Am stors două trei lacrimi. Am fumat două trei ţigări. M-am uitat în gol. Am uitat că e iarnă. Mi-am amintit că e iarnă. Am obosit...

Promit că e ultima dată când mai vorbesc despre cât de mult sufăr din pricina iernii. Promit...

Am stat toată ziua cu geamul deschis

Simt că mi-e dor de o dimineaţă pe care nu ştiu sigur dacă am trăit-o vreodată. Una în care mă trezesc cu noaptea în cap şi merg până la marginea unei ape. Acolo e răcoare şi aproape întuneric. Mă ghemuiesc şi aştept să se crape de ziuă în timp ce admir ultimele stele de pe cer. Nici bine nu mi se face frig, că soarele răsare dintr-o parte. Nu-mi vine decât să mă scarpin la ochi şi să mă întind cât pot de mult. Mai stau puţin, mă gândesc la cei dragi, ating apa cu degetele de la picioare şi mă duc acasă.