Hai să mai zburăm

Cu ochiul cât două cepe

Îi deschid în fiecare dimineaţă, îi spăl, îi aranjez un pic, îi obosesc, îi arunc când în stânga când în dreapta. Uneori mă apucă visatul şi uit să-i închid. Când vreau, stau cu ei în patru, chiar dacă sunt doar doi.

Sunt foarte deschişi şi nu s-au priceput niciodată la minciuni gogonate. De fiecare dată când încearcă, se fâstâlcesc. Fix când pregătesc invenţia, li se face dor ba de asfalt, ba de nori, ba de pomi sau ferestre. Într-o zi cu multă lumină, cineva s-a uitat la ei şi a spus că sunt ca lemnul, iar într-o altă zi friguroasă mi s-a spus că sunt precum ai unui cal.

Când sunt mici, arată cât de mult iubesc soarele. Iubesc şi stele. În nopţile fără nori şi fără oraş, se deschid cât pot de mult. Într-o bună noapte vor reuşi să cuprindă tot cerul într-o singură privire. Pe oamenii frumoşi îi admiră. Pe cei mai frumoşi îi iubesc, fix ca pe ei înşişi.

De două zile mă tot gândesc la ei. Unul s-a (bos)umflat. De fiecare dată când clipesc realizez că am ochi şi mai ales că, pâna acum, nu i-am luat în serios. Ultimul lucru pe care l-am aflat, e că le place vântul, dar nu cu praf.

Bufniţă în dar

- Ia o bufniţă!

- Altă bufniţă?! Mulţumesc!

http://www.oanacalin.com/

Aş vrea dacă aş putea

Chiar dacă n-am mai scris, încă mă mai gândesc la lucruri despre care aş putea să scriu. Nu-mi vine să le scriu. Sunt împrăştiate. Apar când mi-e lumea mai dragă şi dispar când lumea nu-mi mai e la fel de dragă.

În faţa calculatorului lumea numai dragă nu e...

Ferice de noi

O sa rămân tânără