Am făcut-o lată

Mi-am dat silinţa să fac aşa cum e firesc. Am plecat un pic mai departe de tot ce nu mai vedeam clar, m-am frecat la ochi şi am privit din altă parte. M-am întors cu zâmbetul pe buze şi am de gand să-l ţin acolo orice ar fi. Zâmbetul e capabil de tot felul de giumbuşlucuri. Îmi dă poftă de dulceaţă pe pâine, face timpul greu să fugă repede, îmi arată oamenii frumoşi exact aşa cum sunt ei, mă face să cred că dacă port o cămaşă cu volănaşe sunt un pirat elegant şi mai ales, îmi scoate în drum vânzători potriviţi.

Acum două zile, mă îndreptam spre seară şi locuri cu iarbă. M-am oprit pentru că la intrarea în gura de metrou erau alineate cateva cărţi vechi cu coperţi colorate. Zâmbetul era acolo când am găsit "Cocostârcul Gât-Sucit". Am deschis-o, am citit două trei versuri şi am zâmbit de-a binelea, aşa cum o fac cei mai mari zâmbitori ai lumii. Vânzătorul era în spatele meu. Stătea la bustul gol, se bărbierea. A spus că face atât cât vrem, aşa că am vrut. Pe iarbă, alături de lăcuste, am citit până n-am mai avut lumină.

Azi m-am trezit cu faţa la tavan. Zâmbeam şi am zis că vreau un aparat pe film, cu un singur ochi. Amintirile mele se împart tot timpul în patru. Vreau amintiri dintr-o bucată! Am luat-o pe trotuarul cu bătrâni care vând pantofi, surubelniţe, tablouri cu fructe şi câte şi mai câte aşezate pe cuverturi murdare. Nu ştiu cine o să mă creadă, dar eu nu mint! Am găsit acolo un Smena simplu şi vechi. L-am cumpărat cu foarte puţin, iar vânzătorul m-a asigurat că funcţioneză. Îl cred pe cuvânt pentru că mi-a propus să merg să-i arunc cu aparatul în cap dacă nu e aşa.

Zâmbetul încă stă buze!

Şi pentru ca scatiul să devină popular, transcriu o poezie din "Cocostârcul Gât-Sucit".

"Cel mai greu e de scatiu,
Cel mai greu e de scatii.
De scatiu nici eu nu ştiu,
De scatii nici tu nu ştii,

Cum arată el, scatiul,
Cum arată ei scatiii.
Al câmpiii el e fiul
Şi scatiii ai câmpiii. "

Cel mai greu e de scatiu - Marin Sorescu

Semne peste semne

Săptămâna trecută mi s-au întâmplat două lucruri destul de importante pe care le-am uitat imediat cum s-au petrecut. Am fost la magazin şi mi-am cumpărat un capac de borcan. Nu ăsta a fost motivul pentru care am fost la magazin, dar a devenit între timp. Mi se părea extraordinar cum borcanele stăteau cu gurile deschise pe un raft, iar capacele deşurubate un un altul. Am ales capacul mai mic. E albastru, simpatic şi are desenat pe el un elefant cu coada de foc. Nu ştiu ce legătură are acest detaliu cu murăturile sau cu dulceaţa, dar m-a pocnit gândul că vara e din nou pe ducă. Dar asta nu e singura chestie care m-a pocnit în ultimul timp. Tot săptămâna trecută, mi-am spart capul cu un înveliş de castană care ţinea învelite trei castane defecte. Pentru că ne întrebam dacă drăcia aia cu ţepi ce stă atârnată în castan poate să-ţi facă rău dacă îţi pică în cap, am păţit-o voit. Nu m-am supărat. Şi ca să fiu sinceră, exagerez când spun că mi-a spart capul. Mi-a tras vreo două zgârieturi.

Una peste alta, sunt mândră de capacul meu şi de zgârieturile din creştetul capului. Mă tot gândesc cum ar fi să-i cadă şi celui mai înalt om de pe Pământ un înveliş de castană în cap, apoi fără să ştie ce l-a lovit să vină să mă ceară de nevastă. Până vine am să-l ascult mult şi bine.

Există viaţă şi pe fundul apei

Prin apă

M-am tot bălăcit. Am întotat înainte şi înapoi, am călcat apa, am stat cu burta la soare făcând pluta. Din când în când m-am şi scufundat, dar niciodată prea mult să nu care cumva să mi se facă frig . Ca să nu am prea multe pe cap, îl scoteam la lumină, trageam aer în piept şi începea din nou bălăceala. Dar am obosit.

Acum m-am dat la fund. Stau aici nemişcată. Se aude totul vag şi de departe. Dacă vreau să ştiu ce e cu zgomotele, nu trebuie decat să ciulesc un pic urechile. Dacă vreau să fie linişte, nu trebuie să fac nimic. Mă ţin de nas şi sunt sigură că sunt în siguranţă. E aproape întuneric şi nu văd mare lucru. Dar îmi convine. Mă uit în sus şi abia se vede un purice de soare. Sunt liniştită. Ştiu că atunci când o să rămân fără aer, când o să mi se facă frig sau când o să-mi sune apa-n cap, o să dau din mâini şi din picioare până când soarele se va face din ce în ce mai mare.

Întotdeauna e vorba despre apă

Tatăl meu este zugrav

Pe tata îl ştiu de-o viaţă. Tata face case de când îl ştiu. Ba le ridică, ba le împrospătează, ba le colorează, ba le repară, ba le admiră. Vorbeşte despre pereţi, podele, arcade şi tavane. Mama povesteşte tot timpul cum că atunci când erau tineri şi stateau la garsonieră, pereţii aveau câte o culoare în fiecare lună. Oamenii spun despre el că e un priceput.

Tata nu prea desenează. El ia pereţii drept cărţi de colorat, şi se apucă de treabă. De două ori s-a întâmplat să-l văd desenând. Prima oară a fost atunci când eram mică. A făcut cu pensula pe peretele din debara un măgăruş. Îmi plăcea atât de mult, încât nu trecea zi fără să nu deschid uşa de la debara. A doua oară a fost azi. Am ajuns la ţară, iar pe un perete nezugrăvit a desenat o femeie. L-am întrebat cine e şi mi-a răspuns: " E maică-ta. Am desenat-o acum câteva zile. Avea o falcă-n cer şi una-n pământ".

Hodoronc tronc

Mi s-a întâmplat să nu mai pot de cald şi gălăgie şi m-am ascuns într-o sală de cinema. Am dat de răcoare şi de linişte. Cât timp a rulat filmul, doar două scaune erau ocupate. Pe un scaun eu, iar pe altul un urs foarte atent. Mi s-a întâmplat ca în plină vară să-mi cumpăr o carte despre Moş Crăciun. Plănuiesc să o citesc pe la începutul lui decembrie. Presimt că voi avea parte de o lectură pe cinste. Mi s-a întâmplat să o plimb pe Miru cu barca şi să realizez că sunt un vâslaş foarte bun. Pentru reuşita mea, am primit câteva laude de la alţi vâslaşi de pe lac şi trei cupe de îngheţată gustoasă. Mi s-a întâmplat să mă dau cu tiroliana. Era noapte, mă uitam în sus şi stele fugeau mâncând nori.

Să se tot întâmple pentru că-mi place de mor.