Fără dezordine, fără porcării

Mi s-ar părea firesc să trăiesc într-un caleidoscop. Aş duce o viaţă potrivită acolo. Tot haosul şi dezordinea s-ar transorma într-un aranjament bun de privit. De fiecare dată când m-ar mişca eu ştiu ce întâmplare, lumea ar lua o altă formă colorată.

E imposibil ca viaţa într-un caleidoscop să fie trăită doar aşa... pentru că ai ajuns acolo. Cerul e plin de stele colorate, iar constelaţiile sunt diferite de la o noapte la alta. La ora de geografie, copii studiază cu câte un minicaleidoscop pe pupitru. Poeziile sunt despre forme, nuanţe, ploi de bomboane din nori de zahăr şi sentimente ameţitor de amestecate. Muzica sună întotdeauna bine pentru că priveliştea nu poate inspira greşit compozitorul. Într-o lume caleidoscop nimeni nu are nevoie de ochelari de vedere. Cu cât ai dioptriile mai mari, cu atât ai posibilitatea să vezi mai frumos. Lumea nu este niciodată la modă, pentru că nu există modă. Fiecare pune pe el ce-i pică în mână şi nu există nici un fel de problemă. Toate pică unde trebuie, lângă cine trebuie, atunci când trebuie şi arată perfect. Întâmplarea face că aşa se întâmplă şi în viaţa de cuplu. Nimeni nu rămâne pe afară, toată lumea are importanţă.

Mi-ar plăcea într-o lume caleidoscop pentru că ar fi o lume admirată!

Nimeni nu e perfect

De câteva zile am tot simţit nevoia să-mi îndulcesc ceaiul. Trântesc linguriţa de zahăr în cană şi mă întreb de ce procedez aşa. Apoi amestec. Niciodată nu mi-a plăcut sunetul de linguriţă învârtită în cană. Am impresia că orice om care stă în prejma mea învârte în cană chiar şi după ce zahărul s-a dizolvat. Asta numai aşa ca să mă necăjească. Iar eu zilele astea am învârtit de zor, cu spor. M-am supărat. Sunt supărată pe mine că mă supăr aşa de una singură.

Sunt supărată şi pentru că mă trezesc târziu, îmi încep zilele într-o lene disperată şi nu mă mai gândesc la mărunţişuri. Dimineaţa, când întru în baie, dau cu ochii de o caracatiţă albastră de care îmi atârn, de obicei, şosetele la uscat. Este o caracatiţă albastră, utilă şi aproape perfectă. Dacă într-o bună zi va prinde viaţă, aş vrea să stea acolo în baie, să mă întâmpine în fiecare dimineaţă şi să mă pună la punct cât ai zice peşte. Cu un tentacul să mă spele pe dinţi, cu unul să mă îmbrace, cu alte două să cânte la trompetă, iar cu încă două să-mi dea câte o palmă până va vedea viaţă în obrajii mei. Apoi, mă va împinge afară în timp ce-mi va promite că voi avea o zi cum nici nu mă aştept de bună.

Până se va întâmpla asta, caracatiţa din baie va rămâne aproape perfectă.

Când nu le povesteşti, le uiţi

Am adormit şi am văzut lumea într-o noapte. Zburam deasupra ei şi mi-ai arătat cât e de mare India, cum arată valurile de sus, cât de uşor e să pluteşti şi cum o poţi lua pe scurtătură pe deasupra Polului Nord ca să aterizezi acasă. Oamenii nu păreau uimiţi de faptul că zburăm ca două elicoptere fericite. Ba chiar unul dintre ei a strigat de jos să-i luam o Cola când coborâm. De la distanţa aia nu mi-am dat seama dacă îl cunosc de undeva. Mi-am făcut puţine griji la aterizare, dar am reuşit cu două trei mişcări din membre să ajung cu picioarele pe pământ ca şi cum m-aş fi aruncat dintr-un corcoduş. M-am trezit târziu dar a meritat. Lumea se vede plină într-o planare de o noapte şi-o dimineaţă.

Numărătoarea

Cineva în oraşul ăsta numără toate frunzele care cad pe timp de toamnă. Se plimbă pe alei şi pe trotuare numărând frunzele una câte una. Calcă pe ele, le fărâmă şi pare că se gândeşte la faptul că trebuie să-şi spele pantofii sau că o să vină ploaia. Se uită ori în sus, ori în jos. Niciodată nu ţine numărătoarea cu voce tare şi este inabordabil. Poate să-l întrebe cine o fi ce o fi... El nu vorbeşte, nu priveşte. Nu stă o clipă, dar nici nu se grăbeşte. În condiţiile astea, numărătoarea nu se pierde.

În fiecare toamnă îşi alege o frunză preferată. Nu se apleacă niciodată. Înfige uşor vârful umbrelei în ea şi o ridică. Până acum a strâns 22.

Carte fără şcoală

Sunt peste tot. Cu flori în mână, cu haine noi, cu feţele umflate de somn, morocănoşi sau rânjiţi! Mă uit la ei şi mă enervează de nu mai pot. Tot caut motive... Ba că e aglomeraţie în autobuz din cauza lor, ba că sunt needucaţi, ba că au telefoane scumpe, ba că n-au nicio grijă. Dimineaţă. mă gândeam că e 13 septembrie şi că vor avea cu toţii ghinion. Îmi spuneam: "Ce bine că nu mai sunt la şcoală să am parte şi eu de ghinion!". Anul ăsta, toţi şcolarii superstiţioşi vor rămâne repetenţi!

Găsesc o sumedenie de motive pentru care mă pot enerva şi pentru care le doresc răul. Dar defapt mă oftic. Sunt atât de ofticată încât aş merita ca toţi şcolarii să se stângă cerc în jurul meu şi să-mi cânte "Oftica, boală grea, suferă Alice de ea!". Pentru că, da, Alice suferă în cel mai crunt mod. Suferă că nu-şi mai cumpără rechizite, suferă că nu mai are penar, că nu-i mai tremură stomacul de emoţii în dimineaţa primei zile de şcoală şi că nu a avut vacanţă de trei luni până azi.

O să mă duc să-mi cumpăr un caiet nou nouţ şi voi scrie pe prima lui pagină, atenţ, frumos şi citeţ:

Mihalache Alice
Caiet de prim an fără şcoală

Potop

Tocmai ce am realizat că atunci când îmi spun să mă potolesc, gândul îmi zboară la potop. Nepotolită fiind, mă agit şi mai tare. Dar e vineri şi ştiu că mâine o să stau potolită în pat până la o oră târzie, indiferent de va fi sau nu potop. E bine că e toamnă şi mai tot timpul am umbrelă şi eşarfă la mine.

La început de toamnă am prins vara de coadă. Cu o mână am ţinut-o şi cu cealaltă m-am jucat în nisip. Am stat lungită la soare, iar vântul nu sinchisea să se potolească. Nu-l condamn. Nici mie nu mi-a trecut prin cap să fac asta. Oamenii ridicau zmeele sus în timp ce eu mă scufundam atât cât puteam în valuri curajoase. Era foarte bine şi eram foarte fericită. Nu m-am supărat nici măcar atunci când am realizat că sunt atât de mică încât dacă ridic mâinile nu pot atinge cerul. Am cântat, am dormit mult. Când m-am trezit, am povestit că-i povesteam în vis cum un copil în scaun cu rotile stătea, cu tot cu scaun, într-un cărucior de supermarket, undeva într-o parcare. Nu am căutat semnificaţia pentru că nu era timp de aşa ceva. Soarele era singur pe cer de data asta, fără nori şi fără lună. Ne chema pe toţi (nu eram deloc mulţi) să ne privească de sus, pentru că da, era tare mândru. De mândru ce era, nu te puteai uita nici măcar o clipa în ochii lui. În schimb el s-a uitat o zi întreagă cum stăm tolăniţi pe burţi, cu degetele de la picioarele pironite în nisip. Vedea cum facem pluta-n mare, cum privim cu minţile goale valurile, cum râdem şi mâncăm cu poftă peşte.

I-am dat drumul şi a început să plouă. E bună toamna. Ştiu eu de ce...

Azi am observat

În mijlocul fiecărei intersectii prin care trec tramvaie şi dintr-o parte şi din alta, se formează din şine un teren special pentru x şi 0. Într-una din zilele în care toată lumea va fi binedispusă, circulaţia va fi oprită, oamenii vor ieşi la plimbare pe mijlocul străzilor şi se vor strânge cu toţii în intersecţii. Acolo se vor ţine meciuri serioase de x şi 0. Bucureştiul va fi tot un râs şi o competiţie. Marele câştigător va primi câte un motiv de bucurie în fiecare zi, pe viaţă.