Cu mirodenii

Azi sunt un peşte fără prea multe oase. Presărat cu cimbru şi sare, stau în tigaia mea preferată, în poziţia mea preferată, fix în văzul lumii. Sunt un peşte pe uscat şi nici măcar nu mă zbat. Roiesc în jurul meu fel de fel de legume colorate. Am cercei din rondele de morcovi, inel cu bob de mazăre, rochiţă cu franjuri din ceapă tăiată fideluţe şi pantofi cu toc de păstârnac. Parfumul miroase a mirodenia aia de care nu a auzit nimeni, dar pe care toţi şi-o doresc.

Câţiva ardei roşii şi graşi îmi dau târcoale. Umblă vorba în tigaie, cum că ar vrea să mă invite la dans. Uleiul sfârâie în ritm de samba. Muzica e bună, dar chiar şi aşa eu nu am de gând să dansez cu nimeni, darămite cu un ardei gras. Cam aşa stau lucrurile în zilele în care eşti gătit.

Mi-e foame

Într-o bucătărie perfectă, în care mirosea a lemn şi a plăcintă, pereţii erau acoperiţi cu ferestre înalte şi late prin care lumina nu intra, doar se vedea. Ungeai cu unt felii de pâine proaspătă şi mi le întindeai, pe rând. Eu le luam şi le mâncam cu poftă fără să mă gândesc la mare lucru.

Când m-am trezit n-am mâncat pâine cu unt. Am clipit pe stomacul gol. Am vorbit pe stomacul gol. Am luat decizii, am povestit, m-am sfătuit şi am povestit despre vis pe stomacul gol.

Minunatul Haldern

Am aşteptat atât de mult. Mi-am pus ghiozdanul în spinare şi am plecat să-i vad. Era aşa cald, ghiozdanul aşa de greu şi entuziasmul mare cât cel mai mare uriaş. Până la gară am mers foarte ţanţosă. Le zâmbeam oamenilor de pe stradă şi de atâta emoţie aproape că ţopăiam. Eram sigură că au aflat cu toţii despre fericirea mea. Dar chiar şi aşa, îmi venea să mă transofrm într-o portavoce zburătoare şi să le aduc aminte tuturor că eu mă duc să vad şi să ascult Beirut. Dar m-am dus şi fără transformare! După câteva aventuri, despre care o să vorbesc cu altă ocazie, am ajuns în Haldern. Era un câmp, erau lanuri de porumb, corturi, un lac special. Erau şi văcuţe, erau şi cai, erau şi oameni şi muzică din toate părţile. La un moment dat, eram eu în public şi ei pe scenă!

Poftim concertul!

Un nou tip de motan

M-am obişnuit cu motanul. Şi motanul s-a obişnuit cu mine. Fiecare cu tabieturile lui. Când unul se uită pe fereastră, altul visează. Când unul mănâncă, altul se spală în mijlocul bucătăriei. Când unul tastează, altul se plictiseşte si face ca tractoraşul în poala celuilalt. Nu-l cunosc de prea mult timp, dar sunt ferm convinsă că, în ăştia trei ani, s-a întâmplat odată să înghită un porumbel cu totul pentru că, atunci când nu mai poate de relaxat ce e, spune un "Pfruuu" pe care numai porumbeii îl pot rosti. Una peste alta, azinoapte a făcut un giumbuşluc şi a împrăştiat în toată bucătăria toţi covrigii dintr-o pungă. Dimineaţă aşa ne aştepta, înconjurat de covrigi. Mi-ar fi plăcut să i se prindă de coada câţiva, să mă pot lăuda şi eu că la mine acasă sunt motanii cu covrigi in coadă.

De mâncat ar mânca mereu. Cum termină ce are în farfurie, miaună şi cere iar. La început a fost cum a fost, dar acum nu mă mai impresionează. Pofta şi foamea lui sunt atât de mari, încât nu se mai pot numi poftă şi foame. O să mă gândesc bine şi o să inventez doi termeni noi pentru acest nou tip de motan. Mi s-a propus să-l duc la un restaurant "Eat-all-you-can". Poate de ziua lui.

Tot felul de detalii

Pe unul din scaunele troleibuzului 90 stă o pungă plină cu coji de portocale. Chiar şi cu geamurile închise, înăuntru mirose bine. Pe trotuarul de pe Lizeanu un sutien stă în ploaie. Pe o străduţă dintre blocuri doi oameni serioşi, murdari de negrelă şi vaselină consultă preocupaţi şi culcaţi burta unei Dacii. Lângă ei, o pungă gigant de pufarine stă rezemată de o roată a maşinii. În faţa Universităţii, acolo unde se vând cărţi vechi, un băiat îşi bagă nasul într-o carte, o miroase rapid şi o pune la loc. În parcarea Facultaţii de Arhitectură, un aurolac responsabil cu locurile de parcare dă indicaţii şoferilor pretinzând că este un regizor. Strigă cât îl ţin plămânii: "Stânga, stânga, stânga, uşor drepta! Aşa, aşa... Şiiii, MOTOR!". Un domn într-o haină de fâş duce în mână un tablou învelit într-o pungă. Fără ca măcar să observe, punga alunecă şi domnul plimbă mai departe un tablou dezbrăcat. Alice descoperă, după câteva luni bune de la festival, singura melodie pe care Beirut a cântat-o şi ea n-a fredonat-o.

Toate s-au întâmplat aşa, fix în faţa ochilor mei.

Norocul meu chior

Sunt norocoasă azi. Îmi curge nasul, strănut, îmi lăcrimează ochii, respir greu şi atrag atenţia. Am un noroc chior! Nici el nu ştie cum de a ajuns la mine tocmai azi. E atât de chior, încât în loc să-mi arunce din cer monede aurii, pietre preţioase, bezele sau tarte cu struguri, îmi trânteşte din cer o ploaie şi o nucă. O ploaie pe care o vede o lume întreagă si o nucă întreagă pe care o vede Alice (tot întreagă şi ea). Norocul a făcut ca nuca să aterizeze, pe la orele 08:45, fix în faţa mea. Norocul ei a făcut ca impactul cu asfaltul să nu-i crape coaja. Fie că a fost un nuc, fie că a fost un nemilos care-şi abandonează nucile nedorite aruncându-le de la balcon, eu am luat în considerare norocul meu. M-am aplecat, am prins nuca şi am băgat-o în buzunar. Acolo e şi acum. O să-i găsesc un loc numai bun pentru ea. Plănuiesc s-o mănanc într-o zi în care n-am să mai pot de tristeţe şi supărare.

Cum în legătură cu nuca am stabilit un plan, o să încerc să rezolv şi problema ploii. Există o soluţie! Pentru ca ploaia să devină un motiv de visat cu ochii deschişi, trebuie mirosită, ascultată şi combinată cu melodia asta:

SEMIOSIS - PICTURAL

Dă-l jos de aici că toamna-i lungă.

O soluţie

Pentru că deseori se întâmplă să am probleme, vreau o cheie franceză. Una cu mustaţă de instalator, cu băscălie de pictor, cu accent fonfănit şi cu îndemânare de ceasornic. Dacă mi-aş strânge cu ea toate piuliţele obosite, aş fi odihnită. Pe lângă susţinere aş vrea din partea ei şi înţelegere, pentru că oricât de sănătoasă şi liniştită aş fi, întotdeauna mă plâng de câte ceva. Cu cheia la îndemână aş putea măcar să mă prefac că mai repar câte ceva.

Când nu văd zilele aşa cum trebuie, cu cheia aş putea să-mi deschid ochii. Dacă văd că i-am deschis degeaba, tot cu cheia aş repara robinetul, (fie că e stricat sau nu, trebuie să îl repar ca să simt că sunt utilă. De multe ori cred că sunt defectă pentru că majoritatea lucrurilor din jurul meu se pot lipsi oricând de mine) aş umple pe jumătate un pahar cu apă şi m-aş holba toată ziua numai la partea plină.

Plus că, dacă aş avea o cheie franceză ca asta, aş meşteri deseori. Ăsta e un lucru pe care mi-l doresc de foarte mult timp. Să meşteresc şi să fac lucrurile să mergă, să se potrivească fără să stric, dar aici apare o altă problemă care trebuie reparată. Pentru că nu prea mă pricep, mi-e frică să nu care cumva să deranjez, să supăr sau să stric lucruri. Cu cheia franceză aş meşteri de zor la mine, iar dacă apare o supărare e numai şi numai problema mea. Aş da-o în bară şi aş spune numai eu "AU".

Ar fi mai bine. Toţi vecinii ar şti că am o cheie franceză cumsecade. Din când în când, ar veni îngrijoraţi la mine la uşă să mi-o ceară cu împrumut pentru tot soiul de probleme. Şi le-aş împrumuta-o, pentru că stiu cât e de utilă. Parcă îi şi văd cum se întorc liniştiţi şi zâmbăreţi să mi-o returneze.

Cheia franceză este cheia!

Surpriză!

Colorata prinde culoare

De ceva vreme mă simt ca atunci când eram mică şi, din senin, apărea ceva nou în viaţa mea. Nu puteam să adorm gândindu-mă cât de mult îmi doresc să treacă noaptea ca să mă pot bucura de ce bucură atât de mult. Dimineaţa, fix înainte să deschid ochii, simţeam aşa o emoţie şi o fericire că abia puteam să-mi amintesc de ce mă simt în halul ăla de bine.

Acum e aşa pentru că în ultima vreme, au tot apărut minunăţii din astea în faţa ochilor mei. Într-o duminică, de exemplu, a apărut la mine în casă un motan alb, cu ochii cât două portocale, cu nasul roz şi cu blană ca o vată de zahăr imensă, pusă nu pe un băţ, ci pe o coadă mândră şi stufoasă. Într-o după amiază dintr-o altă zi, mi s-a dăruit întrega lume în plină stradă! Am luat-o în mâini şi am adus-o pe birou. O învârt, închid ochii şi pun degetul acolo unde o să ajung cu prima ocazie. Prima ocazie va fi Mongolia. Pe birou mai am o ascuţitoare, un creion (sunt două defapt, dar unul are o altă destinaţie, aşa că nu mai spun nimic) şi o gumă de şters. Toate-s noi, dornice de muncă şi dependente unele faţă de celălalte. Mă încântă să le folosesc, aşa că mâzgălesc, şterg, ascut, mâzgălesc, ascut, şterg, mâzgălesc...

Tot aşa, într-o zi, m-am trezit în mână cu o ukulele. Neştiind încotro s-o iau cu instrumentul ăla caraghios în mână, m-am pus pe cântat. Pe cât sună de prost ce cânt eu acolo, pe atât sunt de pusă pe treabă. Şi în stomac dansează emotionaţi pe muzica mea împiedicată cei mai stângaci fluturi. Mă bucur cu totul. Şi pentru că îmi trebuia un simbol al încântării, am primit chiar aseară o inima colorată pe care mi-am prins-o în piept. Radiază şi strigă: "Ia priviţi voi oameni morocănoşi cât este Alice de bucuroasă şi colorată chiar dacă bluza îi e gri şi pantalonii negri! Ia priviţi şi luaţi aminte!"

Fructele din fruct

Mănanc struguri. Mănânc pentru că-mi plac. Duc mâna la gură pentru fiecare boabă în parte, iar asta mă face să-i apreciez mult mai mult decât cred unii că apreciază fructele în general. O gură în care intra mai mult de două boabe odată va arăta întotdeauna ca o gură de rege rău, care omoară arlechini haioşi, doar pentru că nu are el simţul umorului.

Strugurii sunt minunaţi pentru că sunt mulţi. Când îţi iei doi ciorchini nu e ca şi cum ţi-ai lua două mere sau două nuci. Doi ciorchini de struguri înseamna zeci de boabe de struguri gustoşi! După ce se trec printr-un jet de apă, strugurii se mănancă imediat! Nimeni nu mai are nevoie să se răcorească acum, la început de frig, dar de răcoarea unui strugure oricine are nevoie!

Cu boabele sunt nedreaptă şi superficială. Încep întotdeauna cu cele mai dolofane, mai frumoase şi cochete. Las la urmă mititelele, care îmi bat obrazul pe dinăuntru cu aroma lor de cea mai frumoasă zi din toamnă. Pe unele nu le mănanc pentru că au bube. Uit tot timpul de buba lor când întorc ciorchinele pe partea cealaltă, dar nu mă supăr. Măcar m-am bucurat pentru o clipă, iar de dezamăgire nu vreau să vorbesc pentru că nu este cazul.

Anul ăsta, în plin sezon "Strugure", mi-a fost dat să văd cel mai priceput, tacticos şi chipeş spălător de ciorchini. Cine n-a văzut cum îşi făce treaba nu are cum să-şi închipuie, dar am să spun că la final, fiecare boabă merită să fie mâncată prima!