Misiune

Undeva aproape, nu peste şapte mări, nu peste 7 ţări, nici peste şapte stări, trăia o minte. Era o minte fericită şi nimic n-o putea opri din ce-i plăcea să facă. Fugea tot timpul, culegea zarzăre din livadă, aprindea chibrit după chibrit şi mirosea apoi fumul lor, se arunca în apă de fiecare dată când se ivea câte o ocazie, citea în leagăn până o apucau cele mai teribile ameţeli, încerca să stea în mâini şi îşi ocupa timpul făcând baloane din cele mai ieftine gume de mestecat. Nu a avut niciodată ce-şi dorea, dar nu o deranja câtuşi de puţin lucrul ăsta. Ştia că o să se facă mare şi toată lumea îi spunea că într-o minte mare încap tot felul de lucruri utile cu care îţi iei inima în dinţi şi viaţa în mâini.

Timpul trecea şi mintea devenea din ce în ce mai mare şi mai neclară. De fiecare dată când se uita în oglindă nu vedea nici un gând uriaş. Nu mai vedea nici zarzării din livadă, nici poftă de scăldat, nici stări rânjite sau idei sclipitoare. Mintea se privea în oglindă şi vedea un castron imens, plin ochi cu cea mai amestecată şi mai complicată şi mai deloc apetisantă salată din lume. Asta o dădea peste cap, îi provoca greţuri şi se tot stăduia să se uite în altă parte când trecea prin preajma oglizii. Odată, şi-a pierdut cumpătul şi a acoperit-o de tot cu un prosop. Dar nu se putea concentra în altă parte şi se mai furişa din când în când la oglindă, dădea la o parte prosopul şi verifica din nou neliniştea.

Nu ştie nici ea cum, când şi în ce fel, dar fără să deschidă ochii prea mult, s-a trezit încuiată cu cele mai grele si mai vechi şi mai urâte lacăte. În zadar s-a zbătut. Să cari cu tine atâta greutate în atât de multe locuri, timpuri, stări, băncuţe, case, margini de pământ şi de apă, nu-i deloc uşor. Nici o cheie nu se potrivea niciunui lacăt. Probabil că monştrii care au legat-o au înghiţit toate cheile bune, pentru că ele n-au fost de găsit. Cum puternică nu era, nici să le rupă lacătele nu a putut. De încuiată ce era, nici măcar nu a vrut să primească ajutor. Ba mai mult, se zbătea aşa de tare încât nu mai era atentă şi lovea în stânga şi în drepta pe cei de lângă. Totul până a obosit şi a slăbit. A ajuns la fel de pitică dar nu la fel de fericită ca în trecutele vremuri.

Şi-am încălecat pe-o şa şi mă duc fuga fuga să descui mintea şi s-o deschid ca pe o fereastra imensă, călduroasă, luminoasă şi simplă.

Caut loc de muncă

Mi-am găsit cea mai bună slujbă de sezon. M-am tot antrenat în ultimul timp şi ştiu sigur că sunt pregătită. O să hrănesc oamenii cu felii de mandarină. Se curăţă uşor şi îmi place să le pigulesc. Nu mi s-a întâmplat niciodată ca o gură să nu se deschidă când i-am pus felia de mandarină sub nas, iar asta nu poate decât să mă încurajeze. Oamenii cu mâinile ocupate vor avea nevoie de mine.

O să scriu in CV că am trezit oameni din somn cu felii de mandarină, ca pot sa fac asta şi cu şoferii ce nu-şi pot lua mâna de pe volan, fără să le atrag atenţia prea mult. O să scriu că odată am curăţat trei mandarine şi le-am dat, felie după felie, în timp ce-şi făcea duş, celei mai grăbite, ocupate şi minunate iubitoare de mandarine. Aseară am atins culmile meseriei pentru care mă pregătesc. Am hrănit cu felii perfecte de mandarină gura îndurerată a Căpitanului Fălcuţă, fără să spună niciun "au".

Mâinile îmi vor mirosi frumos şi iarna va fi parfumată.

Are sens

Am plimbat un covrig în pungă, cu bicicleta, în mâini, pe holuri. L-am urcat şi l-am coborât cu liftul, l-am scos în lume, a primit complimente şi a fost mâncat din priviri. Apoi l-am dăruit unui devorator de covrigi care l-a mâncat ca şi cum ar fi fost ultimul covrig de pe întreg Pământul. Poţi deveni devorator de covrigi doar dacă ai norocul să trăieşti o cumplită zi în care îţi dispare din senin partea cu susan dintr-un covrig cald. Abia atunci o să vezi că viaţa e defapt un covrig împletit în mii şi mii de cozi la care trebuie să stai dacă vrei să ai.

Pălărie fără cap

Trebuie să recunosc... Astă seară mi-a fost frică să merg cu bicicleta mea fără licurici, pentru că era întuneric şi pentru că maşinile sunt foarte ţâfnoase şi apucate după ora 6. N-au ele timp de biciclete dar au ace pentru cojoacele lor (bicicletelor). Trecând peste toate răutăţile, am pedalat ce-am pedalat, până am dat de o pălărie peste care n-am putut să trec. Dacă te concentrai un pic, puteai vedea în mijlocul stăzii un om invizibil stând în cap cu pălăria pe cap. Dar nu era cazul pentru o maximă concentrare. Am mai aşteptat un pic să văd dacă sare vreun iepure din ea. Nu a sărit, aşa că m-am gândit la cineva care ştia de mine, de frică, de bicicletă şi de maşini şi a zis "Jos pălăria pentru Alice!". Şi dacă tot era pentru mine, am luat-o într-o mână şi am pedalat cu ea până aproape de casă.

Cum mie nu mi se potrivea, am dat-o mai departe. Acum o poartă un copac. Îşi ascunde chelia sub ea şi aşteaptă fără griji să vină iarna.

O să mă apuc de croitorie

Respiră, inspiră

O zi liniştită cu soare peste tot. De răcoare nu-i arde nimănui aşa că umbră nu-i pe niciunde. La radio se anunţă furtună de frunze în fiecare gang şi mai ales la margine de bloc. Pisicile poartă nasul roz. Nu e o zi de ţinut minte, dar e o zi în care nimeni nu se ascunde. Totul e la vedere pentru că sunt cu toţii neatenţi şi visători. Nu-i nicio grijă în discuţii, în oalele gospodinelor, în drumul spre casă sau în priviri.

O singură creangă tremură în tot oraşul. Pe ea bâţâie din picior o veveriţă mâhnită şi prăpăstioasă. Nu mai e sigură pe nimic din ce se întâmplă, iar echilibrul şi voioşia pe care se baza atât de tare sunt acum doar haine pe care le poartă ca să se mai poată numi veveriţă. Stă ascunsă după câteva frunze, îşi roade unghiile cu o viteză de neînchipuit şi îi vede pe toţi ca pe nişte titirezi inutili care se rotesc încet doar ca să-i facă ei rău. "Cum e posibil să visezi ziua în amiaza mare? Cum e posibil să fii atât de neatent într-o zi ca asta? La cât sunt toţi de visători şi aerieni ar putea avea loc o sumedenie de accidente! Cum se poate că într-o zi fără umbră pisicile să poarte nasul roz? Ar trebui să ne adăpostim! Vine noaptea, vine iarna! Vine şi furtuna de frunze care, întradevăr, nu a făcut niciodată rău, dar ar putea provoca mari necazuri. Ia închipuiţi-vă numai cum ar fi să-ţi lipească vântul o frunză imensă pe nas şi pe gură şi să nu mai poţi respira! Nu-i loc de amorţeală! Ridicaţi capetele şi priviţi câte droburi de sare stau să cadă peste noi!"

S-a agitat, s-a bâţâit, şi-a mai pus aceleaşi întrebări de nenumărate ori, iar de la atâta tremurat a reuşit să scuture puţinele frunze care o ţineau ascunsă. A tăcut mâlc, s-a aşezat pe coadă şi a oftat. Acum ţine ochii mari şi încearcă să nu clipească, pentru ca nu care cumva să-i scape vreo lacrimă.

Miraculoase chestii!

Cu ceaţă în jur şi cu dimineaţa în spinare, am văzut o doamnă care mătura frunzele grămezi grămăjoare. Le lua apoi cu grijă şi le punea într-o pungă de hârţie de la Ikea. Mi s-a părut mai mult decât potrivit şi sunt de acord ca fiecare om care are o pungă Ikea, să o umple cu frunze (acum cât mai e timp) şi s-o păstreze toată iarna în debara. Nu ştii niciodată când te năpădeşte dorul de frunze, cum nu ştii niciodată cât va fi iarna de lungă.

Una peste alta, nu acum mult timp mi s-a întâmplat să merg în metrou cu un vânător. Nu mai văzusem în viaţa mea un vânător, dar până şi cel mai nepriceput om şi-ar fi dat seama că era un vânător ca la carte. Avea ghete de piele, costum şi pălărie de camuflaj, un ghiozdănel verde în spate şi puşca pe un umăr. Foarte sigur pe el, roşu în obraji, zvelt şi hotărât a coborât la Basarab. Sunt fericită. Am fost pentru câteva minute departe de posibilele pericole provocate de urşi subterani, mistreţi adoptaţi şi crescuţi de cârtiţele mame sau lupi năcăjiţi de greutăţile de zi cu zi şi refugiaţi în tunelele de sub oraş unde există doar probleme minore de noapte cu noapte.

Pe lângă asta am mai observat o primăvară-n toamnă, beculeţe colorate la ferestre, dor de Miru, poftă de mâncare, oameni ţâfnoşi şi un important chef de pus la cale un plan măreţ!

Am şi uitat că e duminică

The Tiger Lillies sunt trei domni extrem de prezentabili! M-au bucurat atât de mult că-mi vine să vorbesc într-una numai şi numai despre ei. Au cântat în cel mai natural mod posibil despre iad, femei, moarte, săruturi, prostituţie, toamnă, oameni ciudaţi şi iubire.

Tobarul a fost pentru mine un spectacol într-un alt spectacol. Îl vedeam ca pe un super bucătar care pregăteşte un super fel de mâncare după super reţeta lui. Ştia foarte bine ce găteşte! Adăuga degajat sare, piper şi fel de fel de mirodenii pentru ca la final să spun că a fost cea mai bună treabă pe care am gustat-o în ultimul timp. Domnul de la contrabas a fost şi el o plăcere. A ţinut ritmul cu piciorul, a adus fantomele în sală şi mi-a adus aminte de motanul Tom. Vocea era a unui domn pe care aş fi putut şi mi-aş fi dorit să-l mai ascult încă pe atât. Cu toate că eram departe reuşeam să-i văd, fără probleme, expresia feţei.

Muzica a fost perfectă şi spun atât de sincer: vai de mine, ce mult mi-a plăcut aseară The Tiger Lillies!

Despre lumină

Când credeam că nu mai e rost de sclipici, a iesit sorele. Bate în toate cele fără să facă pic de zgomot. Acum sclipesc bălţile, geamurile de la balcoane, ceasurile de mână şi nasurile căţeilor. E o lumină bătrână care stră-străluceşte ca o străbunică plină de poveşti despre drumuri luminate de licurici, case cu ochi în loc de geamuri şi gură în loc de uşă, despre greieri fără vioară dar cu tobe şi despre leneşi vitezomani. E un soare optimist cu toate că ştie cum stă treaba defapt. Râde chiar dacă are dinţi despre care lumea nu vorbeste niciodată de bine. Vreau să fiu şi eu ca el.