Ne mai citim noi şi la anu'

În speranţa că anul nou mă va prinde cu gura până la urechi şi cu urechile foarte departe de gură, mi-am cumpărat din timp un ceai de sunătoare. Se spune că sunătoarea aduce bucurie fără motiv şi alungă supărarea cu sau fără motiv.

Am băut şi-am tot băut, cu gândul la marea bucurie ce mă va lua, la un momenent dat, prin surprindere. Între timp am găsit, scrisă pe cutia cu sunătoare, explicaţia fericirii inexplicabile ce avea să mă lovească. Ce puneam eu în apa fiartă erau părţi aeriene de sunătoare. Plantele aeriene îţi duc capul în nori şi ţi-l plimbă de nu te vezi. Şi devii un aerian fericit care se bucură de fiecare dată când inpiră.

Se poate ca mâine la 12 noaptea, când petardele vor bubui, eu să ciocnesc un pahar de sunătoare şi să bubui de fericire.

Ce-i în geantă nu-i minciună

În ghiozdanul meu locuiesc două portocale. Una e mai mică, alta e mai mare, dar nici una nu e deranjată de acest detaliu. Alături de ele (încă mai) trăieşte un kiwi pufos şi copt care merită cu vârf şi îndesat să fie devorat. Tot la mine în ghiozdan stă un mini borcan cu dulceaţă de lămâie învelită în coajă verde. Când am gustat din ea, era cât pe-aci să mă transform în găină, dar m-am abţinut pentru că ar fi fost ruşinos. De asemenea, în buzunarul din faţă ocupă loc cele mai turtite turte dulci din câte s-au văzut. Ce bine e să duc un aşa sătuc în spate.

La sfârşit

La final se fac liste. Pentru că se termină, trebuie să înceapă. Şi pentru că trebuie să înceapă, e musai să te pregăteşti. Aşa apar listele. Lungi, scurte, cu ce a fost, cu ce va fi, cu ce vrei, cu ce visezi, cu ce nu mai vrei. Mă apuc să fac liste!

Să tot ningă

A început cel mai liniştit festival din oraş!

Burtoiul fericit

Îmi plac instalaţiile puse la ferestre sau în vitrine pentru că lumineză de două ori mai mult. Din atâtea beculeţe se fac de două ori mai multe beculeţe. Îmi place să beau vin fiert pentru că miroase bine şi pentru că mă moleşeşte. Dacă beau vin fiert şi devin moleşită, îmi place şi mai mult să mă uit la instalţiile de la ferestre sau vitrine, pentru că-mi pierd privirea şi le văd în ceaţă. Devine totul ca o poză fără focalizre, aşa cum se poartă acum.

Nu-mi place pentru că-mi trăiesc sfârşitul de an cu impresia că un brontozaur urâcios care se hrăneşte cu timp liber mi-a mâncat din zilele de concediu. Mi-ar plăcea să mă dau de trei ori peste cap, să mă transform în timp liber şi să mă mănance şi pe mine. Foarte bucuroasă aş fi să trăiesc acolo în burtoiul lui imens. Acolo timpul se numeşte concediu infinit şi nu se cronometreză, pentru că toată lumea are ceva mai bun de făcut decât să numere până la infinit. O burtă cu cer, parc de distracţii, lacuri, muzică, popcorn, plimbări pe înserat, dans. O burtă fără scaune de birou, bonuri de masă, monitoare, feţe plictisite si pauze de masă. Ce s-o mai tot lungesc... O burtă perfectă.

Aceasta este postarea numărul 100 de anul ăsta. N-am aşteptat-o cu nerăbdare.

Pentru că

Pe când stătea un fulg să cadă,
Un om se prăvălea grămadă
Peste o baltă îngheţată,
Tocmai pe stradă cocoţată.
O baltă lată.

N-a pus o mână pe asfalt.
Cu toate că era înalt,
A fost de acord să pice lat.
"De ce nu amice?
E un moment propice!"

Apucături

Mi-am amintit de mâinile bunicii. Tot timpul arse de soare, muncite, cu pielea numai puţin îmbătrânită şi cu degetele nici groase, nici subţiri. Am fost obişnuită s-o văd în vacanţele de vară. Tocmai de asta când merg la ea şi nu e vară, o văd cum se plimbă înfofolită prin ogradă şi am impresia că nu se simte bine.

Mâinile ei sunt foarte bine ghemuite în mintea mea. După ce mergea în grădină să scoată câţiva cartofii de sub pământ, îmi plăcea mult să-i torn apă pe mâini cu cana. Era cea mai necesară şi vizibilă spălare de mâini. Se ducea negreala de pe ele una, două şi puteai să vezi cu ochii transformarea.

Îi ţin minte şi degetele neînfricate. Băga lemne în sobă şi le împingea repede cu degetetele fără să-i fie teamă de foc. Când oalele erau pe foc, bunica ridica fără nicio problemă capacele încinse. Nu se frigea niciodată. Eu o întrebam cum e posibil şi ea îmi spunea că dacă mi-e frică să mă frig înseamnă că mi-e frică de bărbat.

Tot cu degetele ei cosea plăpumi pentru tot satul. Odată, am scărmănat lână pentru plapuma nu ştiu cărei ţaţe de dimineaţă până seara, timp în care bunica mi-a povestit cele mai frumoase, mai grele, mai triste şi mai comice momente pe care şi le-a adus aminte aşa dintr-un senin de demult. A făcut câte o plapumă pentru fiecare nepot, copil, noră si ginere în parte. Cât a cusut-o pe a mea, am stat acolo lângă bunică. Să bagi un ac într-o plapumă plină cu lână nu e uşor deloc, dar bunica nu s-a plâns niciodată. Spunea din când în când că e posibil ca ochelarii să nu-i mai fie buni, dar nu puteam s-o cred, pentru că băga aţa în ac de 100 de ori mai repede decât mine.

Ştiu că fiecare are câte o bunică specială, dar a mea e o poveste pe care aş spune-o oricui.

Vreau să fac rău!

Sunt foarte supărată! Aş, aş, aş, as, aaaaşi ce supărată sunt! Trebuie să sparg o farfurie! Trebuie să trântesc un televizor de pe un bloc. Trebuie să-mi pun o perucă şi să mă prefac că-mi smulg părul din cap. Trebuie să trântesc tot ce-i pe biroul ăsta şi să urlu ca un dinozaur feroce. Trebuie să sfâşii cu dinţii un jeleu uriaş.

Aş rupe cu braţele mele supărate cartea cu toate numerele de telefon din lume! I-aş da un pumn fix în burtă, cu toată forţa mea, lui Ronald McDonald. Aş ţopăi cât aş putea de mult. Aş fura răzgâiala tuturor copiilor răzgâiaţi de pe mapamond şi m-aş tăvăli pe jos urlând tâmpenii la care nimeni nu s-a gândit până acum. Aş înşfăca în ghiarele mele toţi urâţii care nu-mi dau pace şi i-aş arunca în locul meu. Aş face pogo. Aş stivi sub talpi milioane de covrigei uscaţi. Aş alerga până aş pica lată. Aş azvârli cu ouă într-un parbriz.

Aaaaaaaaaaa! A! O să mă supăr şi mai rău şi atunci... O să mă potolesc.

Mic dejun

Bucharest diary news mi-a dat de veste că în Bucureşti există oameni care mănâncă minunăţii în zori de zi. Aşa am ajuns pe Mic dejun de Bucureşti şi tot aşa am ajuns să mă trezesc mai devreme, să-mi aranjez în farfurie micile mele bunătăţuri şi să mă bucur de un început de zi mai special.

Mulţumesc pentru poftă!

Marele of

Într-una din zilele astea cu ploaie şi gheaţă, eram în autobuz şi am văzut pe geam un tată care ţinea de mână un băieţel mare cât jumătate de picior de tată. Băieţelul avea la gât un fular galben cu dungi colorate. Vântul a suflat dint-o parte, iar fularul a căzut în spatele lor. Nici unul nu a observat. Au mers la fel de liniştiţi în continuare, iar micul fular a rămas acolo pe jos. Am sărit ca arsă de pe scaun, am vrut să le fac semn, să nu-l părăsească, dar eram atât de neputincioasă. M-am simtit ca atunci când eram mică şi mă uitam la teatru de păpuşi. O sală plină de copii strigau Scufiţei că lupul o s-o mănânce, iar Scufiţa se făcea că nu aude.

O călătorie cu fereastra deschisă