Foarte probabil lumea e a mea

Iarna asta am parte de două buzunare mari şi late. De când sunt ale mele, am impresia că mai am încă o casă de care trebuie să duc grijă. Cel puţin o dată pe săptămână fac ordine, arunc, sortez şi descopăr lucruri rătăcite. Pe lângă mâini, îndes în ele tot ce-mi trebuie şi ce nu-mi trebuie. În ultima vreme m-am gândit mult la ce-mi doresc de la viaţă, dar nu am rezolvat mare lucru. Simt doar că sunt tot timpul pe punctul de a da lumea peste cap de bucurii, plăceri şi voie bună.

Pentru asta am nevoie de un trompetist şi un toboşar care să mă introducă în discuţii, încăperi sau situaţii. I-aş putea ţine în cele două buzunare, iar de fiecare dată când e nevoie: "Ta ta ta! Bum bum bum! Ta bum ta ta bum! Ea este Alice! Fiţi pregătiţi! În orice clipă ar putea exploda în mii şii mii de super idei! În orice moment e posibil să-şi ia zborul! Fiţi cu ochii pe ea pentru că nici nu ştiţi când bate din palme şi întoarce lumea cu susul în jos. Bum bum ta bum ta ta! Nu rata singura ocazie în care ai putea fi cu picioarele-n nori."

Nu m-ar deranja deloc dacă s-ar întâmpla o asemenea reuşită înainte să fac rost de trubadurii de buzunar.

Ceata lui Ceaţă

De data asta e după mine

Când eram la grădiniţă am primit unul dintre cele mai importante roluri de la sfarşit de iarnă şi de la început de viaţă. Mi s-a dat rolul de Primăvară. Aveam o rochiţă verde, flori în cap şi rânjeam emoţionată în faţa părinţilor. Pe lângă mine erau câţiva copii ghiocei, un băiat roşcat şi creţ pe post de Soare tăcut (toată serbarea nu a făcut altceva decât să mă ţină de mână) şi mândra Iarnă îmbrăcată într-o rochie de 1000 de ori mai frumoasă decât a mea.

Nu încape îndoială, eu eram cel mai important personaj pentru că pe mine mă aştepta o lume întregă. Eu eram Primăvara ştirbă şi slăbănoagă, care trebuia să convingă frumoasa Iarnă că e timpul să ne mai scutească de atâţia fulgi. Nu mai ţin minte exact cum au decurs lucrurile. Ştiu doar că eu eram bună şi răbdătoare. Rugam frumos, explicam, veneam cu tot felul de argumente şi îmi mişcam mâinile de Primăvară într-un fel foarte stupid. Părinţii zâmbeau din complezenţă. Iarna era insitentă şi rece. Am convins-o cu greu şi până la urmă, ca în fiecare an, a plecat.

Eu de fapt voiam să spun că ce se întâmplă acum afară este o minciună gogonată. E un fel de simulare pentru bazaconiile din stomac şi pentru gândurile frumoase. Nu e vreme de aşa ceva acum. Iarna pleacă atunci când o gonesc eu. Nu i-am spus să plece.

Poveste fără tâlc

Zilele se strecurau în trecut. Oricât ar fi încercat să oprească asta, fetiţa fără găuri în urechi şi tot soiul de brizbrizuri nu reuşea. A construit un dop imens pe care l-a pus între noapte şi zi. Dar noaptea venea cu tot cu vise, cu tot cu gânduri sâcâitoare si cu tot cu întuneric, îşi lua avânt şi azvârlea dopul cât colo.

Odată s-a trezit foarte încrezătoare, şi-a pus ochelarii pe nas şi a făcut calcule peste calcule. A umplut un întreg dormitor cu hârtii pline ochi de plusuri, minusuri, cifre şi paranteze. Când teancul de hârtii aproape că i-au ajuns până la gât, a găsit soluţia. Calculele i-au spus unde anume e locul în care timpul se poate opri. Şi-a pus rucsacul în spinare, şi-a acoperit urechile fără cercei cu o căciulă groasă, s-a înfofolit atât cât să mai poată face păşi şi a pornit la drum.

După o călătorie în care a fost nevoită să se dea de trei ori de-a berbeleacul, să se lupte cu un balaur cu un singur cap, dar cu 45 de mâini, să împartă mâncarea cu un leneş înfometat care stătea atârnat cu capul în jos fix pe creanga pe care se hotărâse şi ea să-şi odihnească picioarele, fetiţa a ajuns în locul unde timpul de opreşte. S-a uitat la ceas... Ceasul nu se mai mişca. A făcut un pas la dreapta, iar ceasul a început să ticăie. S-a aşezat din nou în locul cu pricina şi ceasul s-a oprit. Când a făcut un pas la stânga, ceasul ticăia din nou. Apoi a stat locului. Unghiile nu-i mai creşteau, părul avea aceeaşi lungime, vântul nu bătea, nu i se făcea foame, ochii nu clipeau. "Am oprit timpul într-un loc mult prea mic! Mai bine mă întorc acasă." Şi s-a întors.

Nu putea să se odinhească deloc. De fiecare dată când se relaxa un pic, simţea că o trage cineva de codiţe şi întotdeauna când se întorcea nu era nimeni în spatele ei. Viaţa ei devenise o sâcâială continuă. Ţâţâia la fiecare zi care se străcura în trecut. De nervi a început să roadă câte un morcov pe minut, iar în câteva luni pielea i s-a făcut portocalie şi rezistentă. Văzând că nu o poate frige nici cea mai puternică rază de soare, fetiţa fără găuri în urechi şi tot felul de brizbrizuri a vorbit cu macaragiul din oraş să o ridice şi pe ea până la soare.

În codul muncii scrie alb pe negru că niciun macaragiu nu are voie să ridice oamenii până la soare, dar macaragiul de faţă era foarte pofticios, aşa că fetiţa l-a mituit cu o plăcintă de dovleac incredibil de bună. Odată ajunsă la soare, fetiţa i-a spus sorelui să stea pe loc. Soarele i-a spus fetiţei să îşi găsească ceva mai bun de făcut, să nu mai stea cu ochii pe zilele care trec şi vin pentru că asta e pierdere de vreme.

Fetiţa a coborât de pe macara, iar jos o aştepta poliţia. Şi ea şi macaragiul au fost arestaţi şi judecaţi pentru legea pe care au încălcat-o. Macaragiului i s-a interzis să mai mănânce plăcintă de dovleac atât cât o să mai trăiască, iar fetiţei i-au fost făcute găuri în urechi, iar pe post de cercei i-au fost puse două boxe mici care îi aminteau, de fiecare dată când uita, că trebuie să-şi găsească o ocupaţie.

O minunăţie!

Vai de mine! Eu nu mai pot. După ce că există Efterklang, după ce că nu mai pot de dragul lor şi după ce că nu mă mai pot sătura de muzica asta, acum au mai apărut şi Efterkids! Ori o să zbor, ori o să-mi explodeze capul de bucurie, ori o să mă pun pe alergat de atâta entuziasm!

Adevăr

E mult mai bine între patru ochi decât între douăzeci de degete.

Nelalocul lor

Nu sunt eu cine ştie ce. Nu sunt eu mare scofală. Nu sunt eu cireaşa de pe tort sau vreo zi însorită de sâmbătă, dar zilele astea am fost tare complimentată. Poate exagerez când spun "tare"... Am fost complimentată de două ori.

Totul a început într-o după-amiază. Făceam paşi mici pe trotuarul îngheţat, să nu care cumva să alunec. Îmi era un pic teamă. Cu câteva zile în urmă am alunecat şi m-am sprijinit cu mâna într-o sticlă de plastic. N-am vrut, dar s-a nimerit să fie acolo. A alucat şi ea cu tot cu mână, aşa că am mai alunecat şi eu o dată şi m-am prăvălit de tot. Dar asta nu face parte din povestirea complimentelor. Aşadar, când totul a început în acea după-amiază, în faţa mea, la o distanţă considerabilă, un boschetar îmi cerea bani. Îmi spunea că vrea pâine, că vrea mâncare. Îmi zicea să-mi fie milă, să-i dau bani pentru... mâncare. Cu cât mă apropiam mai mult de el, cu atât cererile erau mai puţine. Când am ajuns lângă el nu mi-a mai cerut nimic. Mi-a spus: "Te iubesc!". Eu nu am avut nimic de zis.

Totul a continuat azi după-amiază, când mă întorceam zgribulită acasă. Nu-mi mai era teamă de gheaţă, pentru că Nuştiucine a avut grijă să dea cu nisip pe trotuar. Dar îmi era frig. Eram ascunsă în haine, aveam glugă pe cap şi fularul pe toată faţa. Cu toate astea, paznicul de la poata cimitirului mi-a spus că sunt foarte frumoasă. Eu nu am avut nimic de zis.

Prima realizare pe 2011

Să se interzică râsul

Potrivit sondajului de opinie pe care l-am făcut anul trecut, aici pe blog, şi care s-a încheiat când a început cel mai nou an de până acum, oamenii râd cu poftă când nu au voie. Păi dacă e aşa, să se interzică râsul! Anul ăsta toată lumea să râdă pe ascuns, să-şi muşte limba şi să se ţină de nas. Să se înroşească până în vârful urechilor şi să rămână fără aer de atâta râs pe înfundate. Anul ăsta nimeni nu trebuie să râdă de complezenţă, nimeni nu trebuie să râdă fals! Anul ăsta toată lumea trebuie să se simtă ca la şcoală, în timpul celei mai serioase lecţii, cu cele mai serioase motive de râs în preajmă.

Asta e urarea mea pentru 2011: Să râdeţi cu poftă şi cu drag, dar pe ascuns.