La opt şi jumătate e întuneric

Azi exagerăm şi tragem rimele de păr

N-am spus niciodată
Cât sunt de sensibilă.
Şi nici n-am să spun
Pentru că este aproape
imposibilă
Sensibilitatea mea.

Dacă n-ai să crezi
O să suspin
Iar dacă o să râzi
Va fi chin
Pentru mine.

Dacă-i faimă, e spaimă
Dacă-i frică, e inima cât o furnică.
Dacă-i somn, tre' să fie însoţit.
Iar dacă-i fericire stau ca pe ace
pentru că zboară cum ai clipit
sau cât ai zice peşte.

Poate vi se pare un pic înşelătoare
Minciună gogonată şi exagerată
Dar sunt o lipitoare
şi am nevoie mare
de oameni lipicioşi, aşa ca mine.

Nu cu miere şi dulceţuri
Nu cu aracet şi alte lipiciuri.
Nici cu magneţi adevăraţi
Ci cu unii inventaţi
de noi.  

Şi nu oblig pe nimeni, nu vă ambalaţi!
Dacă vă place bine, dacă nu
O să plâng până vă săturaţi.
Sunt sensibiă şi aşa se cuvine
Ca lumea să de sfârşeaşcă dacă nu e bine
pentru mine.

Cu drag,
Ăl mai sensibil buric al Pământului!

Râsu plânsu

După ce plângi până oboseşti adormi cel mai bine. Ca să fie şi mai bine e musai să plângi din motive nu prea seriose. De fapt, e bine să începi de la un motiv neserios. Când se întunecă dai tare (fără să vrei) cu degetul mic de la picior în marginea patului, te tăvăleşti ţipând, îţi dau lacrimile, încerci să duci piciorul la gură ca să pupi, să treacă, vezi că nu poţi, te enervezi şi plângi mai rău pentru că nu eşti mai elastică şi pentru că atunci când erai mică n-ai făcut dansuri moderne cu toate că dansezi teribil de bine. Altfel ar fi fost viaţa acum. Plângi cu sughiţuri, îţi stergi lacrimile cu mâneca şi pui o melodie tristă ca să plângi mai tare. Dacă tot ai început, măcar să ştii o treabă. O pui pe aia care îţi aduce aminte că altădată erai şi mai tristă şi plângi că ai fost tristă şi apoi urmează una pe care o ascultai când erai fericită şi plângi că odată ai fost fericită şi acum stai şi plângi singură în casă. Şi da, unde mai pui că eşti şi singură acasă şi n-ai un umăr de care să te rezemi. Şi până la urmă vine cineva dar te simţi prost că plângi ca toanta şi te bagi în baie ca să poţi fi singură şi apoi plângi că n-ai şi tu un loc în care să plângi liniştită. Şi ieşi umflată de plâns şi te grăbeşti în cameră, închizi uşa, te bagi în pat, mai plângi un pic şi adormi ca un prunc. A doua zi e bine.
Şi acum o melodie cu nume grozav.

Un weekend cât două...

...vă doresc!
Mugison cântă una nouă, eu mă duc cu picioarele goale în iarbă.

E şi asta o treabă posibilă

Ca să alung frigul şi ploaia din călătorie am mers la magazinul vrăjit, pe lângă care mirosea a zahăr ars, ca să-mi cumpăr o haină de vrăjitor. Am purtat-o de când am ajuns până când am plecat şi nu a funcţionat. Abia când am ajuns acasă am citit pe eticheta din interior că e bună la orice, numai la alungat ploi nu.
In rest, vrăjitorii cu carul. De fiecare dată când mâncam o bomboană de ciocolată era Crăciun. Scoicile săreau de pe valul de la mal direct în palmă. Cu umbrela s-a putut zbura, cu gândul ba... la lucruri rele. Zâmbete primeai atât de des încât nu aveai timp să te încrunţi. Ba chiar am întâlnit o doamnă care avea dinţii la fel cu ai mei, precum ferăstraul, şi ne-am zâmbit frumos una alteia cu acelaşi gând. Unde mai pui că am intrat cu un urs într-un magazin cu urşi agăţaţi în cuie pe pereţi, aşezaţi pe rafturi, pe pervaz, pe mese şi pe podea. Pepepepepepe. Căţeii stăteau la ferestre, globurile pentru brad s-au transformat în castraveţi, hituri de vară aveau versuri fără rimă, scoici creşteau pe trotuar, clopotele băteau din sfert în sfert de oră, micul dejun era pe placul tuturor, mango se putea decoji fără cuţit, iar oraşul era de două ori pe timp de noapte: oraş în apă şi oraş de-adevăratelea. Şi câte şi mai câte.
Acum aştept cu sufletul la gură castanele, vântul şi ploaia ca să mă apuc din nou de vrăjitorii.

Vacanţă

Plec în călătorie. Sunt plină de emoţii şi de tot felul de griji. N-o să stau mult timp departe, dar îmi place să las totul în ordine. Trebuie să-mi văd oamenii dragi, să le spun că plec şi că am emoţii. Am băut şi o cafea pentru că oricum nu ştiu să dorm înainte de vacanţă.
Cel mai mult îmi place să mă pregătesc trupeşte. Nu ştiu unde e adevărul în povestea asta, dar de fiecare dată când plec îmi pregătesc corpul din cap până în picioare. Nu mă preocupă unghiile, dar înainte de vacanţă le colorez. Nu-mi fac măşti, dar acum îmi vine să-mi pun toate legumele din frigider pe faţă. Vreau să fiu ţais în faţa oamenilor care nu mă cunosc şi nu mă observă. Îmi aleg cele mai dragi haine, le bag în bagaj, iar cu o zi înainte de călătorie port cu mândrie cele mai urâte haine.
Singurul moment în care am un pachet de şerveţele în geantă e atunci când sunt în vacanţă. Cumpăr înainte de plecare şerveţele şi gumă de mestecat. Iau tot timpul un carneţel în care scriu note de călătorie. Când începe să fie prea mult de notat mă opresc şi nu-mi pare rău.
Abia aştept să îmi iau hartă.

O greşeală bună

Doi oameni deosebiţi. Nu-i cunosc, nu se cunosc între ei dar e posibil, ca la un moment dat, să audă unul de altul. Amândoi au sunat pentru o rezervaţie la restaurant. La alte ore, în alte zile, în locuri diferite, au hotărât ca restaurantele lor preferate să fie ocrotite.
Nimeni nu are voie să mute nimic. Toate tacâmurile rămân la locul lor, serveţele nu se rup, pliciul pentru muşte este strict interzis, iar caşcavalul de la bucătărie se împarte frăţeşte cu şoriceii din duşumea. În surdină se aude muzică de greiere. Pe feliile de pâine care rămân nemâncate se cresc cu grijă flori de mucegai. Telefoanele mobile sunt cei mai mari duşmani, iar la internet n-ai voie să te gândeşti nici măcat o clipă. La rezervaţia din restaurant contează ce-i în preajmă şi nimic mai mult. Timpul se măsoară în paşi de furnică şi trece mărunt. Ceaiul se nu e niciodată prea fierbinte, mâncarea niciodată prea grea iar atmosfera nu apasă.
Aşa-i la rezervaţie. Nimic nu e greşit dacă nu-i schimbi câteva litere.