Cea mai mare pierdere din zilele cu raceală este mirosul. N-am miros, n-am poftă, n-am drag, n-am vlagă. Cum să simt că toamna-i toamnă când anotimpurile au miros? Cum să simt că am ajuns acasă când casa miroase ca acasă şi eu nu am miros? Cum să-mi mai fie la fel poftă când toată mâncarea are acelaşi gust care nu aduce deloc cu ce am mâncat până acum? Unde mai pui că nu pot respira pe nas şi mestec cu gura deschisă precum un cal ostenit. Am pierdut până şi mirosul oamenilor care pentru mine e un fel de văz, de auz, de mers, de pipăit chiar.
Când eram mică urcam cu liftul la prietena mea de la 7 şi îmi dădeam seama imediat care a fost vecinul care a circulat ultima oară cu el. Îmi cunoşteam toţi vecinii. Ştiam fiecare nume de familie, ştiam care are şi care nu are copii şi dacă deţin sau nu animale de companie. Când mă găseau în faţa blocului, vizitatorii mă întrebau dacă ştiu la ce apartament stă familia cutare sau cutare. Calculam repejor şi îmi imaginam cum sunt aşezate uşile, îmi luam ca reper un număr cunoscut de apartament, plecam de la el şi ajungeam la răspuns.
Acum nu-mi mai cunosc vecinii. Sunt noi. Unii îşi ţin nasul pe sus, alţii bagă prea tare capul în pământ că nu apuc niciodată să-i privesc. Le dau bună ziua, dar nu-i un bun "bună ziua". Nu ajunge unde trebuie. Rămâne prin scările de bloc ca o fantomă şi în ultimii ani bântuie o sumedenie de astfel de fantome pe scara blocului.
Odată, dar nu de mult, am fost la dentist, tot în scara blocului. Eram singură în sala de aşteptare şi a apărut un vecin pe care nu-l cunosc. De fapt, îl cunosc, numai că am irosit prea mulţi falşi "bună ziua" pe el ca să pot spune că-l ştiu. L-am salutat, m-a salutat fără să mă privească, şi-a înfipt privirea în televizor şi aşa a rămas. Am făcut o glumiţă pe seama ălora la care era atât de atent şi nu mi-a răspus.
Uite, la dentist aş vrea să merg acum fără miros!
