La mulţi ani! :)

Caracatiţele de pe cer au viaţă scurtă

În seara asta am petrecut revelionul de două ori. O dată într-o intersecţie şi încă o dată în faţa blocului. N-a fost aşa o mare bucurie, dar nu-i nimic. De revelion întotdeauna bucuria e mică, dar ne place nouă să exageram şi să aruncăm cu bombe colorate în cer. Măcar ne mai ridicăm capul din pământ şi ne mai sticlesc ochii la caracatiţe colorate .
Când ţi-e cel mai drag de un om te bucuri când îl vezi, chiar dacă nu l-ai mai văzut de când ai întors ultima oară capul spre stânga. Nu-i nevoie să bubuie în cer într-o caracatiţă colorată ca să îţi atragă atenţia că-i timpul să te bucuri. Îţi vine să chiui numai ce-l vezi. Nu exagerez.

Am primit scrisoare de la Moş

Pasaj: "Ştiu de asemenea că îţi place mult ciocolata şi ceaiul, DAR cum nu ai fost foarte cuminte am decis să le combin şi să primeşti anul ăsta o ciocolată cu gust de ceai verde! Spiriduşii japonezi au fost promţi şi au creat fix ce le-am cerut, fără să comenteze prea mult."

Moş Crăciun

Consecutiv despre cimitire. Paralelă

Două dealuri verzi. Unul de-o parte a drumului, celalat de cealată parte. Îl alegeam pe acelaşi tot timpul. Via, cireşul, nucul şi-apoi peste tot numai iarbă uscată. De departe era verde, dar de aproape înţepa talpa goală. În vârf vântul bătea tare de tot. Îl auzeam numai pe el dacă mă uitam în urmă. Când duceam capul într-o parte nu-l mai auzeam aşa de bine. Eu credeam că se cade să fie pe dos. E nevoie de un specialist care să-mi explice fenomenul.
Flori, copaci, bucăţi de umbră şi poveşti găseai numai la cimitir. Alegeam dealul ăla chiar dacă era cimitirul acolo. Mi-e frică doar de cimitirele de oraş. Sunt la fel de decolorate ca blocurile vechi de pe Ştefan cel Mare. Au cruciile de beton şi găzduiesc oameni loviţi de maşini şi de boli incurabile. Pe deal mormintele erau numai pământ şi cruciile lemn. Trei copii veniţi la bunici. Mergeam acolo şi ne lăudam cu mormintele străbunicilor care au murit de bătrâneţe.
Alergam tipând până în vale la nuc. Ne zgâlţâiam vocea şi râsul. Asudam precum caii. La nuc povesteam cum e viaţa la oraş şi ne plângeam că ne e poftă de ciocolată şi Cola.

Un ren cu stea, dar fără stea în frunte

Ziua n-are cum să nu fie excelentă când găseşti pe birou, la prima oră, un ren în chiloţi cu steluţă. E desenat special pentru mine de Anastasia. Anastasia este un copil din ăla grozav de care mi-ar plăcea şi mie să am.
E un cadou pe cinste! Mulţumesc!

Reînvierea zombielor

Blocul în care locuiesc e peste drum de cimitirul Reînvierea. Abia când am crescut am realizat de-a binelea ce înseamnă numele "Reînvierea". Sunt norocoasă că stau la parter. Dacă stai mai sus de trei, poţi să vezi tot ce se întâmplă acolo. Nu am auzit nicio poveste înfiorătoare, dar e foarte probabil ca cei de deasupra să fie ameninţaţi şi să nu aibă voie să spună o vorbă despre ce văd. Singurii oameni despre care am auzit că au înviat sunt zombie, strigoii, Iisus şi cei pe care i-a înviat Iisus. Cum Iisus nu mai e, în cimitirul Reînvierea îşi fac de cap toţi monstrii.
Pentru ca groaza să fie completă, şcoala mea stătea lipită de acelaşi cimitir. La ora de sport trebuia să fie unul care sărea gardul în cimitir ca să recupereze mingea. Băieţii erau mai curajoşi, dar cine ştie ce era în sufletul lor. Odată am sărit şi eu. Era una din zilele în care simţeam că-s cea mai tare din parcare. Am făcut-o şi gata. Nu s-a întâmplat nimic, dar toată ziua m-am gandit la ce ar fi putut să se întâmple.
Şi mai e Strada Reînvierii. Când e iarnă acolo bate vântul cel mai rece. Când e vară acolo e cea mai mare caniculă. Pe marginea trotuarului stau câţiva plopi care fac câteva dungi de umbră. Pe acolo mergeam cu mama la piaţă. Vara plecam cu noaptea în cap ca să nu ne prindă toropeala, dar la întorcere n-o ratam. Eram ostenite, încărcate ca doi măgăruşi şi îi spuneam tot timpul: "Hai să ne oprim un pic!" Şi ne opream lângă plop, unde era dunga, ne văitam un pic şi-o luam din loc rapid. Nu eram în siguranţă.
Tot în cimitirul Reînvierea se întâmplă din când în când, ziua-n amiaza mare, o stranie cântare. Unul se jeleşte, altul cu vioara, cu acordeoanul şi cu trompeta alţi doi.
Dacă ar fi fost să fiu regizor, aş fi făcut primul film balcanic cu zombie. L-aş fi numit "Reînvierea zombielor" şi ar fi fost unul din ăla în care zombie reînvie chiar şi după ce au fost loviţi în cap.

Trei saci în somn

Am visat trei saci plini cu găini vii. Erau toate maro şi cloncăneau. Nu erau înghesuite şi nu păreau chinuite, dar îşi doreau să iasă. Sacii erau dintr-un plastic transparent, bine legaţi şi nu ştiu cum de ajunseseră lângă mine pentru că visul a început aşa cu trei saci plini cu găini gălăgioase. Simţeam că sunt ai mei. Nu m-am văzut. Poate eram o vulpe şireată.

Pandalii de sezon

Ce cană frumoasă mi-am luaaat! Beau din ea Crăciun şi voie bună. M-a pocnit starea! Mi-aş umple buzunarele cu clopoţei şi aş bădăgăni într-o veselie pe străzi. Nu că mă laud, dar chiar sunt cea mai bună colindătoare din oraş şi o să vă arăt, numai să aveţi puţină răbdare. De mică eram atât de pricepută, încât, de la 1 decembrie, soră-mea mă punea să-i cânt înainte să adoarmă toate colindele pe care le ştiam. Nu-i place să-i aduc aminte pentru că acum e mare şi nu se cuvine.
Mai mult decât atât, mi-am luat două căciuli cu ciucuri mari cât doi arici maturi. Am luat şi ghete cu un număr mai mare ca să le pot încălţa cu o şosetă groasă. Aseară m-am simţit minunat. Am mâncat supă caldă într-un loc prietenos, apoi am ieşit în frig şi nu-mi era frig. Înainte de asta am fost la cinematecă şi am văzut un film în care oamenii erau super deştepti şi puteau să micşoreze oameni atât de mult încât îi vedeai numai cu lupa. A fost filmul cu cea mai tare misiune care m-a ţinut într-un suspans de aproape că uitam să respir. Mă simt ca şi cum am scris în jurnalul din clasa a şasea.
Parachute Pulse a împachetat un cadou şi ni l-a lăsat pe net. La o prima vedere, pare că e acelaşi cadou pentru toată lumea, dar după ascultare nu mai e deloc aşa.

Cana e pictată de Ada şi dacă vă place foarte mult şi vă mai vine să vă beţi ceaiul din cănile pe care le aveţi, găsiţi pe Lebaneseblonde.

Castane babane cu frică de Doamne Doamne

Pentru prima oară am copt şi eu castane. Fiind din fire speriată de bombe, îmi era frică să nu care cumva să explodeze ca în poveştile de groază citite pe internet. M-am informat ca să mă ţin departe de nenorocire şi am hotărât că sunt castane cu frică de Dumnezeu. Singura metodă prin care nu explodează este o cruce crestată pe burta lor înainte de a le băga în cuptor. Numai aşa nu-şi pot face de cap!
După ce m-am asigurat că nu-i loc de pericol, am descoperit unul dintre cele mai comice lucruri care există pe lumea asta! O mănuşă de bucătărie care încearcă să prindă castane neastâmpărate în tigaie. Am făcut şi câteva poze ca să surprind momentul. Castanele ameninţate fugeau dintr-o parte în alta, iar mănuşa pusă într-o situaţie ridicolă le înghesuia cu greu într-un colţ şi le muta în farfurie. Cel mai comic e că stângacea mănusă era purtată de cele mai descurcăreţe mâini pe care le-am întâlnit.

Listă cu dorinţe îndeplinite

Aş vrea să ştiţi ce am primit:
- Muzică de ţinut într-o piruetă şi o ţopăială continuă 
- Căşti noi pentru promenade cu soundtrack!
- Zahăr în formă de biscuiţi speciali şi dependenţi de compania unui ceai
- Ciocolată în formă de telefon şi maşinuţă
- O pereche de mănuşi cu un singur deget care mă fac să arăt ca un om lego. Cu ele sunt numai bună de ţinut în mână o altă mână, o bară, un pahar fără picior, DEX-ul sau o rachetă de tenis.
- O turtă dulce cu chip de Moş Crăciun vienez venit direct din piaţa în care Crăciunul e luat la bani mărunţi
Şi atât.