Pastel

Când mă uit pe geam mă gândesc la Alecsandri şi mă simt îndatorată să mărturisesc şi eu o metaforă, două. Nu prea am de unde să le scot. Am pus o ceapă şi un cartof la fiert. Am rupt două bucăţi de brocoli ca să pun de-o supă, dar arătau ca doi copăcei la sfârşit de primăvară. Mai tare îmi vine să scriu un pastel despre păsări fericite, pământ cald şi oameni care nu merg cu capul la cutie.
Azi stăteam cu spatele la vânt în staţia de autobuz şi a venit la mine un câine ud, cu blana în şuviţe îngheţate. L-am mângâiat pe cap şi pe unde era gheaţă s-a făcut apă şi tare îl mai dojeneam. Dar el a sărit apoi gardul în grădina de lângă şi a început să se tăvălească fericit prin zăpadă.
Şi vântul m-a împins ca pe-o oarecare şi acum urlă ca un lup în sălbăticie la geamul meu. Dacă nu se potoleşte, ies la el şi îi spun să se ducă în pădure şi să urle la poarta mamei sale!

Stele dârdâite

Zece grade înapoi şi câteva ore înainte. De mult voiam să-i arăt cum se vede cerul de acolo. Să se stingă toate becurile şi să bâjbâim până ni se trage cortina de pe ochi. Cu cât te uiti mai mult, cu atât sunt mai multe şi mai îngrămădite. Mie îmi place să mă concentrez bine la cele mai din spate. Prima poză e cu scaun la cap. A doua e din mână şi stelele au tremurat de frig.

Caut o fată cu capul gol

A fost o aventură să umblu în ultimele ore din 2011 pe străzi. Eram în misiune şi simţeam că trebuie să fac o faptă bună. Simţeam pisici ascunse prin subsoluri, vedeam câini alergând şi aveam inima cât o inimă de furnică. Adică foarte mică, nu în formă de tub. Am citit despre furnici că au inima în formă de tub, iar atunci când sărbătoresc Ziua Îndrăgostiţilor îşi dăruiesc paie roşii de catifea, ţevi micuţe din diamant pe care le poarta ca pandantiv şi mănâncă ciocolată în formă de kurtos kalacs.
Dar altceva voiam să spun. Îmi era frică şi mergeam pe stradă la final de 2011. Pe mijlocul străzii Maşina de Pâine treceau maşini grăbite peste o căciulă pierdută. Obişnuiesc să salvez ce găsesc pe stradă şi e destul de greu pentru că odată ce ai ridicat de jos un obiect pierdut devine responsabilitatea ta. Am salvat la viaţa mea reni pitici, o mănuşă, haine de păpuşi, cărţi de joc, nuci, un cap de bibelou şi mai multe. Am luat căciula din mijlocul străzii. Nu părea pierdută de mult, atâta doar că avea ciucurele turtit de roţi. Când am ajuns la lumină mi-am dat seama că e la fel cu cea pe care o aveam în cap, numai că altă culoare. Sunt sigură că nu se întâmplă oricui asta. Am mai găsit eu odată o pălărie, dar am înlocuit proprietarul ei cu un pom.
De data asta mi-ar plăcea să fie atât de mare coincidenţa încât să apară o fată cu capul gol şi să-mi spună că la sfârşit de 2011, mergea grăbită şi speriată de bombe pe Maşina de pâine şi şi-a pierdut căciula.
Am dat-o la spălat. Revin cu poze.
Am revenit.