Să vă spun pe nume

Oamenii sunt aşa cum le spune numele. Se poartă exact aşa cum îi cheamă. Eu am faţă de Alice. Simt că sunt Alice din cap până în picioare. E puţin ciudat să scriu despre nume şi să nu pot da nume. Se întâmplă ca toţi oamenii pe care îi cheamă în acelaşi fel să-mi placă şi să mi se pară frumoşi. Pe de altă parte, toţi oamenii care-mi sunt mai puţini simpatici sunt oameni cu nume mieunate, enervante sau mândre.
Am mai observat că oamenii care-mi plac şi se numesc aşa cum nu-mi place au porecle grozave care le vin mai ceva ca o mănuşă din aia de doctor. Oamenii cu porecle sunt cei care nu se potrivesc cu numele pe care îl poartă.
Odată am cunoscut o fată pe nume Crenguţa. Era slabă şi osoasă. Vorbea pe nas şi se mişca lent, dar era răutăcioasă şi nu prea puteai şti ce e în mintea ei. Îmi place Mara, dar nu am cunoscut niciodată una. Mi-o închipui ca pe o fată de treabă, frumoasă, care râde cu toţi dinţii. Victor şi Vlad mi se par cei mai buni din clasă, dar fără să fie tocilari. Sebastian e un băiat cu părul dat pe spate, parfumat, care se admiră în vitrine când merge la promenade. Olga e plinuţă şi agitată. Margareta e o fată frumoasă care nu se aranjează foarte mult, dar de care sunt îndrăgostiţi toţi băieţii din liceu. Rareş e un băiat care alege baschet în loc de fotbal.
Mi-ar plăcea să fac un dicţionar de nume care să nu supere pe nimeni şi care să ajute mamele puse în situaţia asta teribil de grea. Bineînţeles că pentru fiecare nume în parte vor exista şi excepţii care există nescrise deja.

Mustăcioşi de nerănit

Nu primesc flori de fel. Nu ştiu de ce. Poate că nu inspir asta. Sunt genul ăla de fată care nu are şerveţele în geantă, nu-şi face unghiile şi nu primeşte flori. Am pus omuleţii de jos să se dueleze pentru a-mi oferi o floare. Nu am acceptat. I-am lăsat aşa până li s-au ofilit florile din braţe. M-am răzbunat pe doi bărbaţi fără suflet şi cu inimă din plastic, de nerănit şi de netopit. Şi nu mă gândesc la asta pentru că e azi Dragobetele, pentru că 1 martie e pe aproape şi pentru că la o săptămână din prima zi de primăvară o să fie ziua mea. Nici gând. În orice caz, îmi plac florile la ghiveci.

Poveste

Eram odată eu şi nu-mi eram de ajuns.

După placul cui o vrea

Socotită că aparţine genului nostalgic, era de aşteptat să o apuce ca din oală dorul arzător. Mintea îi era limpede, dar când să-şi tragă şoseta pe picior, o emoţie destul de puternică i-a secerat toate planurile. Cum e posibil să termine ce-i de terminat, să se lupte cu zăpada, să răspundă la bună ziua, să decidă care-i va fi prânzul sau să prindă vreun autobuz? Timpul stă în loc, un picor stă într-o şosetă şi gândul într-o singură parte.
Se spune că dacă începi ziua cu stângul sunt mari şanse să-ţi uiţi cheile acasă, să-ţi pice căciula într-o mocirlă, să-ţi frigi limba cu ceva fierbinte sau, ca în cazul de faţă, să-ţi fie dor. Şi dacă-i aşa, pentru ce s-o ia din loc? Ar trebui să poţi înlocui ziua proasta cu o poruncă mai blândă: cine se trezeşte de dimineaţă şi păşeşte cu stângul râde ca tontul de unul singur pe stradă. Sau cine se trezeşte de dimineaţă şi păşeşte cu stângul, are chef de orice şi de oricine, trebuie să mânânce o tartă gigant, trebuie să se ducă în pijamale la serviciu şi să fure un măr de la aprozar.
Dar în zilele noastre nu-i cu putinţă să faci ce vrei tu, aşa că şi-a pus şi cealaltă şosetă şi a plecat cu dor cu tot într-o zi stângă cu surprize neplăcute.

Pulover fermecat şi foarte puţin colorat

Am un pulover de iarnă cu fulgi. Parcă-i picat din Islanda. Aşa îmi place mie să cred. Am văzut în filme că puloverele islandezilor sunt parcă mai călduroase, mai colorate şi mai de calitate. Al meu e dintr-un material care nu-i lână şi are doar două culori nu prea colorate.
În orice caz, l-am purtat zilele trecute şi m-am simţit excelent. Mă plimbam pe holurile blocului meu de muncă şi parcă alta îmi era datoria. Zici că eram la cabana mea de la poala unui munte mai mic suit pe un munte mai mare. Mă simţeam responsabilă pentru atmosfera şi confortul celor veniţi. Am băut multe ceaiuri calde cu care m-am plimbat de colo colo zâmbind tuturor ca o mătuşă grijulie şi aproape enervantă. Îmi venea să bag lemne pe foc, să dau zăpada cu lopata, să spun poveşti despre urşi înfometaţi şi zăpezi care au acoperit case şi să croşetez câte un fular pentru fiecare coleg în parte. Mă vedeam ieşind cu sania trasă de cai. Mă simţeam atât de călită încât aş fi ieşit numai în pulover afară chiar dacă toate apele erau îngheţate. Mă simţeam fiica cea mică şi bună iernii.
Dar când colo treaba mea era să plimb degetele pe o tastatură.

Hopa ţopa

Mama o ascultă în fiecare sâmbătă pe Urania. Mi se pare incredibil cum reţine horoscopul fiecărui membru al familiei. Vine apoi şi ne avertizează. Alice ai grijă să nu vorbeşti prea mult şi prost marţi. Betty, am auzit la horoscop că ai o nemulţumire interioară. Cezare, toate bune!
Trec şi eu de la una la alta, dar trebuie să spun ce am văzut azi. Sunt Daciile alea cu ochii rotunzi. Eh, vântul a viscolit zăpada numai dintr-o parte şi le-a făcut în loc de ochi două semiluni frumoase. Am zis că fac poză. O să fac mâine. De obicei deţinătorii de Dacii sunt grijulii şi s-ar putea să nu mai găsesc. Oricum, nu mint. Acum îmi dau seama că nu am trecut de la una la alta. Luna-i soră cu horoscopul.
Repezit să fii, noroc să ai.