Cu o zi înainte de salariu aş sacrifica un bănuţ chiar din gură de balaur. Adun bănuţii din cutii şi buzunare, din borcane şi sertare. Îi împrăştii chibzuit. Un pahar de bere, o pungă mică de alune, un măr în geantă, de acasă, şi ultimul autobuz spre casă.
Mâine am uitat de ei şi-i las pe unde apuc. Cad când mă dezbrac de haine, când scot din geantă telefoane, când scutur cearceaful şi mai ales de pe noptieră, când şterg praful. Îi las căzuţi şi uit de ei.
Mă supără că atârnă greu în buzunar, că zdrăngăne la ficare pas. Unde mai pui că mai e câte o monedă încăpăţânată care face casa roată, pe parchet, fix când doarme cel mai bine partenerul de apartament. Fuguţa după ea ca să-i arăţi cum stă treaba, dar trece luna şi degeaba. Anulezi aşa o cruntă răzbunare pentru o nevoie un pic mai mare.
Să ai prieteni mulţi şi buni, răspândiţi prin tot oraşul, este convenabil. Rămâi peste noapte şi drumul către muncă este, din când în când, altul. Şi dimineţile sunt aşa deodată. Şi viaţa e un pic altfel.
Nu e ca şi cum nu aş fi avut timp, dar la lăsat de pe azi pe mâine, de pe mâine pe poimâine, mă pricep de minune. Voiam să spun că sâmbăta trecută mi-am dorit să plouă, dar nu s-a întâmplat. Am băut pe grabă două pahare de vin, m-am îmbrăcat frumos (mai mult cu negru, puţin cu roşu) şi am plecat la concert Bohren and der Club of Gore. Am ajuns cu bine şi am aşteptat cuminte, cu piciorul în singura pată de smoală de pe Calea Plevnei, să intru în sală. Mi-am dres vocea ca să îmi ţin gura câteva ore pentru că unele muzici te mişcă numai dacă stai neclintit. Şi parcă am ascultat nopţi nedormite, crime înţelepte şi impecabile, dragoste pândită şi dorinţe închise în cutii cu chei pierdute. Puţine sunt momentele în care, de la atâta plăcere, nu ştii unde s-o apuci şi singurul fel prin care ai putea să te potoleşti ar fi să te prăvăleşti cu totul. N-am făcut aşa, dar îmi doream.
Am plecat de acolo cu o singură nemulţumire. Mi-ar fi plăcut să-mi cânte numai mie. E ruşinos să te adânceşti atât de mult în tine cu zeci de oameni în preajmă.
Pe celălalt trotuar mergeam, dar am prins discuţia pentru că-mi place să trag cu urechea. Am învăţat să fac asta foarte bine, de la distanţe mari, în huruiala din tramvai şi în alte gălăgii. Doi băieţei mici, nici prea cuminţi nici prea ştrengari, vorbeau peste stradă. Cel slăbuţ (după cum era de aşteptat unul era grăsun şi altul slab) spunea pe un ton grav, cu ochii în pământ, cu mâinile pe lângă corp:
"Mama e bolnavă. E greu să ne creasca şi nu avem bani."
Grăsunul asculta cu atenţie şi băgare de seamă.
"Că eu nu sunt singur la părinţi. Mai am doi fraţi mai mici şi mama e bolnavă rău"
Se opreşte apoi din vorbă şi se înseninează.
"Aşa îi spun! Trebuie să ne dea"
Grăsunul dat pe spate explodează într-o bucurie şi-o stimă pentru prietenul lui:
"Aşa, frate! Eşti super tare! Aşa facem. Hai!"
De la o stare la alta am trecut şi eu. Bine că am ascultat până la capăt că aş fi stat tristă o seară întreagă de miercuri.
Căpriţele sunt afurisite. Se ştie de când lumea şi pământul. Mănâncă cele mai îndrăgite flori ale gospodinelor, se caţără în copaci, rup cele mai îmbelşugate crengi şi ţopăie pe toate coclaurile. Pare că nimic nu le poate potoli, dar nu-i chiar aşa. Cântecul la frunză le potoleşte aşa de bine că şed frumos cu picioarele pe iarbă şi mănâncă numai de unde trebuie.
Auzeam aşa un sunet parcă scos de-o tropeţică şi mama mi-a spus de căprarul satului care cântă pentru capriţele lui. Era pe uliţă, aproape de noi şi am vrut să merg la el, dar am fost avertizată că-i un om cam harcea parcea la minte. Tot m-am dus. Era cumva la umbră şi l-am privit de la distanţă. Un căprar cu pantaloni de baschet, roşii. Era cu spatele. Ţinea mâinile pe toiagul în care se sprijinea şi cânta frumos cântece de dor şi drag şi supărare. Nu grăbea cântarea, nu grăbea caprele.
I-am întrebat pe ai mei de ce-i smintit şi mi-au zis că orice i-ai spune se miră. Pune mâna la gură de uimire, bate cu palma peste picior şi strigă tare "am trăit s-o văd pe asta", "ei, spune şi tu!", "nu pot să cred aşa ceva"! Şi apoi tre' să-l convingi pe căprar că e adevărat că azi ai ajuns, că mergi la magazin, că ai răcit sau că va ploua.
Una peste alta, la fel de cuminte ca o căpriţă hipnotizată de cântecul căprarului voi fi şi eu. În seara asta la Sala Radio e Nik Bärtsch. La frunză nu va cânta, dar din suflet da.
