02 septembrie 2016

Luna plină face umbră



Ultima zi nu e niciodată OK. Ultima zi e de fapt ziua de dinainte de ultima, aia în care simţi mai mult cu sufletul. Nu te grăbeşti să te întristezi, să te încrunţi şi nu apuci să  te gândeşti la ce găseşti acasă.

O penultimă zi era atunci. Şi o ultimă noapte cu lună plină de lucruri nespuse. Discursul îl repetasem deja de 1 lună jumate în minte. Mă trezeam vorbind singură când întindeam rufele la soare, când aprindeam focul să fierb câţiva porumbi sau în timp ce învârteam de lanţul de la fântână. Aveam temele făcute. Fată conştiincioasă chiar şi în vacanţa de vară, la ţară, la bunici.

Inima era mai mică decât un păduche de găină. Luna era mai mare decât o văzusem până acum. Mă simţeam un pic ca la oraş cu atâta lumină într-un sat neluminat. Dar atunci nu vedeam asta. Mă gândeam la ale mele şi eram ocupată să-mi repet discursul pentru ultima oară.

Am ieşit din curte, ne-am întâlnit, am mers agale spre treptele din spatele şcolii unde ne-am aşezat parcă fix în bătaia lunii. Nu era de ajuns că aveam emoţii în faţa unui om. Acum mă simţeam sechestrată ca pe o scenă, bătută de un reflector imens, în faţa unei săli pline cu oameni care tuşesc pe rând.

Dar mi-am făcut curaj, m-am uitat spre el şi nu a fost nevoie să spun prea multe. Lumina lunii pica perfect pe un coş imens de pe nasul lui. Lucea ca un bănuţ de aur pe care îl găseşti pe stradă exact când ai nevoie de el. Se înălţa ca munte de nesiguranţă care umbreşte orice fărâmă de curaj. Am amuţit. Cine s-a plâns vreodată de un coş mare ar fi plâns până ar fi rămas fără lacrimi dacă şi l-ar fi expus în lumina lunii pline.

Nu am spus mare lucru. El a spus, dar nu-mi amintesc mai nimic. Apoi a urmat ultima zi şi deja mă gândeam la acasă. M-am luat cu şcoala, cu băieţii din faţa blocului, cu lucruri mai importante şi nu prea mi-a mai fost dor.  




Niciun comentariu: