20 martie 2008

Mă opun aşteptării


Nu-i corect. Pentru ce să stau aici să aştept? Mai bine mă duc acasă, stau tolănită în pat şi aştept altceva. Ar putea acest altceva sa fie un somn bun, un final de carte, o serie de gânduri sau pur şi simplu nimic. Aştept nimic. Ce e rău în asta? Îţi spun eu. Nimic!

În douăzeci de ani am aşteptat să cresc. Am crescut şi acum nu mai aştept asta. În douăzeci de ani am strâns fix douăzeci de ani de aşteptare. Abia aşteptam să ies afară, să ajung la bunica la Iaşi, să se coacă plăcinta, să ningă, apoi să vină primăvara. Atunci aşteptam să vină ai mei de la muncă. Eram cu ochii numai pe ceas şi când se făcea patru auzeam tocurile mamei pe palier. Fericire mare. Dacă întârzia, numai eu ştiu cât de bogată îmi era imaginaţia. Ştirile de la ora cinci sunt un fleac. Şi acum îi aştept. Stau cu ochii pe ceas, iar atunci cînd se apropie ora patru, deschid geamul de la bucătărie să iasă fumul de ţigară.

De fiecare dată am stat şi am aşteptat trenul în gară. Uneori ajungeam atât de devreme că stăteam şi câte doua ore după el. O singură dată nu am făcut asta. Eu, Miruna şi Gugu alergam cu bagajele în braţe şi ne-am straduit cît am putut. Ne-am dat silinţa să fim punctuali şi cu toate astea el nu ne-a aşteptat. L-am pierdut.

Stau, mă gândesc şi aştept să-mi vină o idee. Dimineaţă am aşteptat să fiarbă ceaiul. Nu prea puteam să mă încalţ pentru că îmi făcusem unghiile aşa că a trebuit să aştept să se usuce. Ştiam ca Sandra mă aştepta în staţie aşa cum bine ştiam că o să întărzii. Pe drum mi-a dat mesaj să-mi spună că nu vine azi la facultate şi că nu are rost s-o mai aştept.

Acum stau aici şi astept tramvaiul. Şi da...Am spus bine. Nu-i corect. M-am săturat să aştept aşa ca abia aştept să ajung acasă.

Niciun comentariu: