13 iulie 2016

Inimă roşie


Trec de ani, aproape zilnic, pe lângă câţiva muncitori de pe Lizeanu. Cară materiale, ocupă trotuarul, observă, fac glume, complimente deochiate şi te ignoră când n-ai avut chef să pui ceva frumos pe tine.
Azi pare că au avut o zi specială. Unul dintre ei adusese la serviciu un buchet de baloane colorate. Văd din depărtare pata aia de culoare pe Lizeanu înnorat şi dărmat. Mă apropii de ei şi unul spune:
"Bă, ia-i baloanele lu' ăla, nu vezi cum stă cu ele ca prostu'?"
Ajung lângă prost şi prostu' spune:
"Da' ce frumos plouă, aşa mărunt. I-auzi cum face baloanele de la ploaie."


05 mai 2016

Memorabil


“Trei ouă, pâine şi un LM roşu”, spune mama.
Apuc repede o plasă de plastic. “Trei ouă, pâine şi un LM roşu”, îmi repet frenetic în minte. Niciodată de rafie. Mi-e ruşine cu ea. Numai oamenii din tren care miros a praf şi leuştean poartă aşa ceva. “Trei ouă, pâine şi un LM roşu”. Iau adidaşii în picioare, fără şosete, că doar mă grăbesc. “Trei ouă, pâine şi un LM roşu”. Deschid uşa, se face curent, uşa de la bucătărie se trânteşte tare şi ies din bloc lăsând-o pe mama într-un nerv şi-un urlet.
Fac dreaptă, apoi stânga, spre magazin. „Trei ouă, pâine şi un LM roşu”. Vântul bate. Îmi umflă punga ca pe un balon alb, gălăgios. O ridic în sus şi încep să alerg cu ochii la ea. „Trei ouă, pâine şi un LM roşu”. Mă împiedic. Bag apoi pasul ştrengarului să pară că nu-mi pasă. „Trei ouă, pâi...”
„Aliceee!”
„Ău!”
„Ce faci?”
„Merg până la magazin.”
„Ce iei?”
„Am uitat”



04 ianuarie 2016

Copăcel


Nu-mi amintesc prea bine, dar am ţopăit ca şi cum viaţa mea ar fi depins de asta. Şi cum viaţă fără obstacole nu există, soarta nopţii mi-a tras câteva bobârnace ca să-mi probeze rezistenţa la noul an. Am făcut faţă. Nu-mi dau seama cum. Am sărit greşit într-un picior pe care l-am întors pe dos. Faţă strâmbă, frunte încreţită, memorie atât de scurtă, că am uitat imediat de durere. Apoi dă-i fuga repede, spre ieşire, cu entuziasmul dând pe afară, ieşind pe urechi şi pe nări ca flăcările dragonului. Prag în drum, Alice în genunchi, hopa sus şi dă-i fugă îndurerată până la poartă, unde iar am dat uitării orice „au”. Soarele răsare, picioarele tot arc şi, ca tot omul, dau să mă odihnesc lângă sufletul pereche ce stătea aşezat pe un material neidentificat şi deloc rezistent. După câteva secunde, ne-am prăvălit lovind pământul aşa de tare, încât le-a stat inima-n loc cârtiţelor de sub Viitorului. Sunt teafără totuşi. Călită, cum s-ar spune. Pregătită. 



22 ianuarie 2015

Cap crestat, de două ori


Astă vară mi-am luat pălărie. Așa am descoperit că port mărimea L. N-aș fi crezut să am un cap atât de mare. Poate pentru că-l compar cu capul despre care vreau să vorbesc de fapt. Un cap pe care-l știu ca-n palmă. Vârtej în frunte, păr bogat, minte multă, tot ce-i trebuie. 

Am găsit în el o urmă veche și lungă de durere. E cam cât o cărare pe un cap de băiat mic și mândru care umblă în permanență cu un pieptăn la el. Într-o vară în care purta pantalonii cu buzunarele cât doi saci de rafie, s-a suit tocmai în vârful unui brad zdravăn, doldora de conuri, și-a început să-i culeagă roadele. Și-a umplut buzunarele până nu s-a mai simțit în greutatea lui și s-a prăbușit la poalele bradului. Mi-am imaginat de atâtea ori povestea asta încât am fost și camaradul de joacă, martor la pățanie, și mama care l-a dus spital și doctorul care l-a făcut să-și revină în fire și i-a confiscat până la ultimul con din buzunare.  

Câțiva ani mai târziu, dormeam într-o cameră înconjurată de brazi și același cap se prăbușește din nou. Uite-mă și camarad de joacă și mamă și doctor, dar de-adevăratelea. Apă rece, apă roșie, pansament în păr bogat și-o sperietură soră cu oricine, numai cu bucuria pe care o trăisem înainte nu.

Acum îi doresc să se prăvălească doar pe fulgi de gâscă, în perne moi cu miros de levănțică, în vise în care zboară și nu cade niciodată, în ape limpezi de ocean sclipind în soare, în gânduri bune și planuri mărețe. Și cât nu pică, să țină ritmul muzicii și să râdă cu aceeași poftă cu care doarme.


     

08 ianuarie 2015

Gergeluș


Șuba, acest must have al sezonului geros. N-ai treabă cu ea. Jos pui o cizmă bună, o șosetă groasă. Sus pui o căciulă cu moț și un șerpălău de fular, de numai tu știi cum reușești să mai respiri. Adica nu tu, eu, că de mine vorbesc. Și gâfâi obosită, încerc să inspir pe nas, nu pe gură, că poate dă guturaiul în mine. De expirat, expir pe gură și aburul mi se lipește de ochelari. Nu mai văd, dar nu-i nimic, știu drumul. Doar îl fac de două ori pe zi. Îmi aduc aminte de mama care dacă m-ar întâlni pe stradă mi-ar da nota 10 cu felicitări pentru vestimentație, dar în sinea ei s-ar gândi că arăt ca Demelza, femeia aia pe care nu am văzut-o niciodată, dar cu care mama mă compară când sunt nepieptănată, cu hainele necălcate sau cu mânecile mai lungi decât mâinile.

Dar e bine. Pe trotuarul de pe Stefan cel Mare ai loc să te desfășori, să cazi, să te rostogolești până la metrou fără să deranjezi pe nimeni. Dar ce te faci când ajungi la metrou și sunt toți la fel de grași în haine ca tine? Dau căciula jos, o bag în geantă, îmi aranjez părul un pic, de parcă asta m-ar salva, relaxez fularul la gât să-mi ajungă și mie sângele în cap, să prind un pic de culoare. Scot cartea. Un pic de lectură n-a stricat niciodată, niciunde. La Victoriei se eliberează un scaun. Țuț! Mă și așez. În dreapta șubă, în stânga șubă, spate lat de bărbat român care trece prin ger ca cuțitul prin brânză. Ce să fac acum? Să mă ridic nu pot, nu se cade, ar fi jignitor pentru bieții bărbățoi. Stau aici prinsă în menghină. Să bag cartea la loc? Las-o aici că abia am scos-o. Mai bine stau cu ochii în ea fără să citesc, decât să fiu nevoită să ma uit în ochii celorlalți călători în timp ce o compătimesc pe chinuita de mine.

Una peste alta se știe că iarna reușești să te îmbraci foarte urât numai atunci când ai o hăinuță elegantă, subțirică și mișto pe tine, dar dârdâi ca un câine în cabinetul veterinar.


06 ianuarie 2015

Mică. Cam cât o pisică.


Când eram mică eram atât de mică, încât o doamnă care locuia la parter m-a rugat să mă strecor printre gratii, să intru la ea în casă și să-i deschid ușa din interior, că din afară nu mergea. Avea un păr blond spre alb și îl coafa de ziceai că-i o perucă. Cea mai mare bizarerie. Am picat la propriu în casa ei și m-am plimbat un pic până să găsesc ușa. Niciodată n-am mai simțit un loc mai pustiu. Mi-a dat bani să-mi iau o ciocolată și am uitat de senzația stranie, dar uite că mi-am amintit azi. 


17 decembrie 2014

RADET, mai multe povești decât căldură


Crăciunul trecuse, invitația se făcuse din timp. Tăiau gerul cupluri cupluri și ajungeau grăbiți în apartamentul din Tei, acolo la parter, ușa de pe mijloc. Făcuse rost omul de două butelii pline pentru noaptea de Revelion. Aveau nevoie de căldură în casă, doar nu era să lase fetele să danseze sârbe cu paltoanele pe ele.

Blocul abia construit, pereții reci, nu tu lumină pe palier, nu tu nimic. Nu știu de pe ce șantier căpătase un bec mare cam cât o gutuie. A scos un fir din casă, pe gaura de la sonerie, și l-a aprins cu așa un drag pentru tot blocul, încât nimeni nu s-a împiedicat în noaptea dintre ani, când e musai să pășești mai întâi cu dreptul.

În sufragerie în schimb, situația scăpase de sub control. Rând pe rând s-au trezit petrecăreții cu fundul în sus, dar nu se supărare. Erau fericiti, nevoie mare! Cu o butelie legată la aragaz se făcuse o căldură în casa că-ți era mai mare dragul să încingi roșu în obraji o horă. Dar ce te faci cu așa condens? De pe geamuri și pereți curgeau șiroaie până pe linoleum de-ți fugeau flecurile la pantofi în toate părțile. Mai cădeau, mai beau, mai râdeau. Unu beat s-a apucat să spargă becul mare de la intrare. L-au întrebat oamenii de ce-a facut așa o mare prostie, și el o tot ținea că cioburile aduc noroc. Păi nu putea să dea și el c-o farfurie de pământ? Dar se făcea deja dimineață și se puteau lipsi de bec. Și căldura se terminase. De asta ar fi vrut să nu se lipsească, dar n-aveau de ales.

Și acum, în zilele noastre, când călâi, când reci, caloriferele dau mai multe aminitiri decât căldură. În schimbul vaietului meu am primit o poveste amuzantă despre Sărbători fără căldura și gaze.