Luna plină face umbră

Ultima zi nu e niciodată OK. Ultima zi e de fapt ziua de dinainte de ultima, aia în care simţi mai mult cu sufletul. Nu te grăbeşti să te întristezi, să te încrunţi şi nu apuci să  te gândeşti la ce găseşti acasă.

O penultimă zi era atunci. Şi o ultimă noapte cu lună plină de lucruri nespuse. Discursul îl repetasem deja de 1 lună jumate în minte. Mă trezeam vorbind singură când întindeam rufele la soare, când aprindeam focul să fierb câţiva porumbi sau în timp ce învârteam de lanţul de la fântână. Aveam temele făcute. Fată conştiincioasă chiar şi în vacanţa de vară, la ţară, la bunici.

Inima era mai mică decât un păduche de găină. Luna era mai mare decât o văzusem până acum. Mă simţeam un pic ca la oraş cu atâta lumină într-un sat neluminat. Dar atunci nu vedeam asta. Mă gândeam la ale mele şi eram ocupată să-mi repet discursul pentru ultima oară.

Am ieşit din curte, ne-am întâlnit, am mers agale spre treptele din spatele şcolii unde ne-am aşezat parcă fix în bătaia lunii. Nu era de ajuns că aveam emoţii în faţa unui om. Acum mă simţeam sechestrată ca pe o scenă, bătută de un reflector imens, în faţa unei săli pline cu oameni care tuşesc pe rând.

Dar mi-am făcut curaj, m-am uitat spre el şi nu a fost nevoie să spun prea multe. Lumina lunii pica perfect pe un coş imens de pe nasul lui. Lucea ca un bănuţ de aur pe care îl găseşti pe stradă exact când ai nevoie de el. Se înălţa ca munte de nesiguranţă care umbreşte orice fărâmă de curaj. Am amuţit. Cine s-a plâns vreodată de un coş mare ar fi plâns până ar fi rămas fără lacrimi dacă şi l-ar fi expus în lumina lunii pline.

Nu am spus mare lucru. El a spus, dar nu-mi amintesc mai nimic. Apoi a urmat ultima zi şi deja mă gândeam la acasă. M-am luat cu şcoala, cu băieţii din faţa blocului, cu lucruri mai importante şi nu prea mi-a mai fost dor.  

Cap crestat, de două ori

Astă vară mi-am luat pălărie. Așa am descoperit că port mărimea L. N-aș fi crezut să am un cap atât de mare. Poate pentru că-l compar cu capul despre care vreau să vorbesc de fapt. Un cap pe care-l știu ca-n palmă. Vârtej în frunte, păr bogat, minte multă, tot ce-i trebuie. 

Am găsit în el o urmă veche și lungă de durere. E cam cât o cărare pe un cap de băiat mic și mândru care umblă în permanență cu un pieptăn la el. Într-o vară în care purta pantalonii cu buzunarele cât doi saci de rafie, s-a suit tocmai în vârful unui brad zdravăn, doldora de conuri, și-a început să-i culeagă roadele. Și-a umplut buzunarele până nu s-a mai simțit în greutatea lui și s-a prăbușit la poalele bradului. Mi-am imaginat de atâtea ori povestea asta încât am fost și camaradul de joacă, martor la pățanie, și mama care l-a dus spital și doctorul care l-a făcut să-și revină în fire și i-a confiscat până la ultimul con din buzunare.  

Câțiva ani mai târziu, dormeam într-o cameră înconjurată de brazi și același cap se prăbușește din nou. Uite-mă și camarad de joacă și mamă și doctor, dar de-adevăratelea. Apă rece, apă roșie, pansament în păr bogat și-o sperietură soră cu oricine, numai cu bucuria pe care o trăisem înainte nu.

Acum îi doresc să se prăvălească doar pe fulgi de gâscă, în perne moi cu miros de levănțică, în vise în care zboară și nu cade niciodată, în ape limpezi de ocean sclipind în soare, în gânduri bune și planuri mărețe. Și cât nu pică, să țină ritmul muzicii și să râdă cu aceeași poftă cu care doarme.


     

Gergeluș

Șuba, acest must have al sezonului geros. N-ai treabă cu ea. Jos pui o cizmă bună, o șosetă groasă. Sus pui o căciulă cu moț și un șerpălău de fular, de numai tu știi cum reușești să mai respiri. Adica nu tu, eu, că de mine vorbesc. Și gâfâi obosită, încerc să inspir pe nas, nu pe gură, că poate dă guturaiul în mine. De expirat, expir pe gură și aburul mi se lipește de ochelari. Nu mai văd, dar nu-i nimic, știu drumul. Doar îl fac de două ori pe zi. Îmi aduc aminte de mama care dacă m-ar întâlni pe stradă mi-ar da nota 10 cu felicitări pentru vestimentație, dar în sinea ei s-ar gândi că arăt ca Demelza, femeia aia pe care nu am văzut-o niciodată, dar cu care mama mă compară când sunt nepieptănată, cu hainele necălcate sau cu mânecile mai lungi decât mâinile.

Dar e bine. Pe trotuarul de pe Stefan cel Mare ai loc să te desfășori, să cazi, să te rostogolești până la metrou fără să deranjezi pe nimeni. Dar ce te faci când ajungi la metrou și sunt toți la fel de grași în haine ca tine? Dau căciula jos, o bag în geantă, îmi aranjez părul un pic, de parcă asta m-ar salva, relaxez fularul la gât să-mi ajungă și mie sângele în cap, să prind un pic de culoare. Scot cartea. Un pic de lectură n-a stricat niciodată, niciunde. La Victoriei se eliberează un scaun. Țuț! Mă și așez. În dreapta șubă, în stânga șubă, spate lat de bărbat român care trece prin ger ca cuțitul prin brânză. Ce să fac acum? Să mă ridic nu pot, nu se cade, ar fi jignitor pentru bieții bărbățoi. Stau aici prinsă în menghină. Să bag cartea la loc? Las-o aici că abia am scos-o. Mai bine stau cu ochii în ea fără să citesc, decât să fiu nevoită să ma uit în ochii celorlalți călători în timp ce o compătimesc pe chinuita de mine.

Una peste alta se știe că iarna reușești să te îmbraci foarte urât numai atunci când ai o hăinuță elegantă, subțirică și mișto pe tine, dar dârdâi ca un câine în cabinetul veterinar.

Nu mai e chitara mea

Am avut o chitară și i-am tot căutam stăpân. Un tip tot inventa povești despre cum ar vrea s-o folosească. Voia să facem troc. El îmi vindea gogoși, eu lui chitară. Altul îmi spunea cu patimă cum vrea s-o spargă. Filma o scenă, dar nu aveam de gând să-i dau chitara pentru un rol atât de mic. Timpul a trecut, chitara nu s-a vândut și bine am făcut că nu m-am grăbit. Să vă spun și de ce.

Un om cumsecade m-a contactat. Am spus da. Fără să-l întreb, mi-a mărturisit unde avea s-o ducă. Are el un obicei ca din când în când să se adune cu prietenii la căsuță de la țară. Fiecare vine cu instrumentul de acasă și se cântă și se bea și se bucură. Cică săptămâna trecută, la un mare chef, l-a cam luat valul în timp ce cânta la chitara unui prieten. Cânta cu atâta pasiune încât i-a rupt chitara și sufletul omului. Azi se reuneau și voia să-și ceară scuze și să-i facă o surpriză.

În seara asta se petrec din nou.

       

Suvenirul cu poveste

Ce bine e să pleci cu bani puțini în călătorie. Ocolești ca amărâtul autostrăzile scumpe din Franța și te trezești mai bogat. Ne-am urcat în mașină pregătiți sufletește de încă 10 ore de drum. Vii, crame, vin, soare, și noi “uau” și drumul parcă ne îmbăta cu noaptea în cap. Chercheliți eram de atâta frumusețe și de fiecare dată când ajungeam într-un alt orășel, mai mai că încălcai regulile vitezei, dar pe dos. 50 km/h limită, dar nu-ți venea să te grăbești că riscai să ratezi câte o poveste la fiecare drum cu copaci frezați în tandem, mai ceva ca pionierii. Și ar fi fost păcat să nu trăiești măcar așa, visând cu ochii deschiși, câte o altă viață în fiecare casă pe lângă care treceai.

Ne-am oprit acolo unde până și șoferul stătea cu capul pe geam rânjind ca un labrador. “Jumătate de oră și pornim din nou la drum!” am mințit toți cu nerușinare și am pornit la pas prin Monpazier. O să încep descrierea de sus în jos: cer mai frumos și mai albastru decât ochii băiatului de care m-am îndrăgostit lulea într-a cincea, nori albi și pufoși ca frișca abia pusă pe tort, păsări care vin și pleacă, frunze gălăgioase, moțuri de case, ferestre cu pervaz colorat de flori, uite și cea mai norocoasă pisică din lume, nume de magazine scrise cu litere cochete pe case de piatră, intrări mici în locuri mici, liniște și picioarele noastre făcând zig-zag dintr-un loc în altul.

Mi-am promis că nu mă întorc acasă cu suveniruri de turist plictisitor, dar aici am fost atât de amețită că am intrat într-un magazin să-i iau soră-mii un magnet. Am găsit unul cu gâște. O frumusețe. M-am așezat la coadă. În fața mea încă trei persoane, iar în fața lor o vânzătoare scundă, cu ochelari. Avea mișcări robotice și părea programată să trateze cu aceeași amabilitatea pe toată lumea. “Bonjour, madam!”, “Oui!”, “Au revoir!”. Deschidea sertarul cu aceeași mișcare de fiecare dată, se întorcea să ia o punguță de pe masa din spate fără să-și miște capul și nu zâmbea. Mi-a venit rândul, i-am dat magnetul, m-a întrebat dacă e cadou, i-am zis da. S-a întors cu spatele și s-a apucat de treabă. Rupea hârtie, dezlipea scoci, lipea hârtie. Nu vedeam nimic din ce face, dar deja îmi părea rău că am pus-o la o treabă atât de migăloasă. Nu-mi dau seama cât timp a trecut, dar s-a întors într-un final și mi-a întins magnetul împachetat. Era scoci peste tot, hârtia îndoită, șifonată și ruptă ca o lucrare de control care nu trebuie să ajungă la părinți. M-a întrebat dacă e bine. I-am spus că e foarte bine și am zâmbit atât de sincer pe cât îmi plăcea orășelul ăsta minunat. Mi-a spus  “Au revoir!”. Nu mi-a zâmbit.

A fost cel mai frumos suvenir pe care l-am adus din vacanță.    

Piloţi în uniformă mâncând îngheţată. Mmm

Să dedicăm această zi tuturor celor care au rămas cu gâtul înţepenit, cu urme de bronz în formă de ochelari, cu tricouri permanente şi cu amintirea unui cer spectaculos. 

Note de calatorie 2

O zi să treacă și te-ai obișnuit cu umezeala. Un țânțar să te ciupească și te-ai împăcat cu ideea. Vestă de salvare să ai și îți faci curaj să prinzi pești chiar și cu mâna. Chifteluțe de pește, pește la grătar, icre, pate de pește, pește cu mămăligă, saramură de pește, pește marinat și nu m-am săturat. În deltă există un bucătar care consideră că o baclava cu care ai putea hrăni un întreg restaurant turcesc este de fapt pentru un singur musafir. Nuferii sunt un fel de oțetari care cresc pe oriunde prin București, iar când te plimbi cu barca, ești ca într-un muzeu imens în care de fiecare dată când intri într-o cameră, fug toate exponatele de tine. Aici totul plutește, zboară sau înoată, așa că nu se cade să fii cu picioarele pe pământ. 

AMR

De parcă mi-ar fi dat cineva o cană de vară clocotită. Am luat o gură, mi-a fript limba și nu mai simt nimic, oricât aș gusta din ea. Nu-i nimic. Aștept cuminte să vină pandalia cu o umbrelă Coca-Cola, o jumătate de mână albă, o jumătate mai vie, o vacanță, un jurnal de călătorie, ceva. Dar numai să-mi promită cineva că vine. Altfel, o să mă supăr și eu pe cine apuc.

 

Note de călătorie

La Focșani două cafele bune costă atâția bani cât costă o cafea modestă în București. Roșiile crescute într-o grădină îngrijită de copii buni și ascultători ajung vara atât de mari, încât strălucesc în lumina lunii. Frica de mașini e foarte utilă la vârsta de 2 ani. În timp ce ședea ca un papagal pe umărul meu, un pui cu gâtul golaș mi-a ciugulit un dinte de era să-l spargă.  La Iasi, tortul de la petrecere e întâmpinat ca un președinte plecat în vizită și proaspăt ajuns pe aeroport. Bunica nu mai poartă placa pentru că intr-o zi, cățelușa Mălina i-a molfăit-o ca pe un ciolan. O pisică a fost salvată de la moarte, dar a rămas fără voce. În loc de bani, munca poate fi platită cu un cireș plantat în grădină. Mi-a fost dor.

Grea e gelozia

Miros de vopsea pe marginea lacului și o armată de salopete albastre purtate de oameni mai osoși și mai burtoși se ocupau de împrospătarea gardului. A fost primul râs în șir indian pe care l-am auzit. Se dădea tonul când dintr-un capăt, când de pe la mijloc, și râsul se rostogolea de la stânga la dreapta ca o minge de tenis uitată în portbagaj. Eu mă bucuram de plimbarea mea de 10 minute prin parc înainte de a sta 8 ore ca o cloșcă pe scaun când am văzut cum le tremura pensula în mână de bucurie și cum razele soarelui li se strecurau printre câte un dinte lipsă.

Dacă până acum credeam că am cunoscut gelozia sora cu moartea, m-am mințit cu nerușinare. M-a curins o mânie de eram cât pe-aci să merg la unul dintre ei, să-l împing în lac și să-i iau locul de muncă cu tot cu pensulă, vopsea, bucurie și colegi. 

Mi-am pierdut papucii

Sunt zile și zile. Azi de exemplu m-am simțit ca și cum aș fi mers cu picioarele goale pe o podea plină de praf și gunoaie mici care mi se lipesc de tălpi. Nu tu botoși, nu tu mătură, nu tu elice ca să schimbi direcția de mers. Timp a fost berechet, dar când te prinde ziua de luni fără să-ți fi curățat nici cel mai la vedere gând turtit de amărăciune, ce pretenții poți să mai ai? Unde mai pui și că azi se spune că dacă nu râzi ca tontul, așa o să rămâi tot anul. Păi ce sărbătoare e asta care stă cu revolverul la tâmplă și te pune să rânjești? Bucurie cu de-a sila nu primesc.      

Floarea soarelui

Aruncați cu găleți de soare spre mine! Vreau să fac umbră pământului, să fiu de două ori. O dată eu, o dată eu mai lungă și mai lățită pe asfalt.  

12:00

De ceva vreme lungă și trecătoare nu prea mai intru pe aici. Azi am intrat fără nicio intenție la ora 12 FIX! Ăsta-i semn de lene și nepăsare de mai bine de un an. Noroc cu ceasul din dreapta că dacă n-ar fi fost, aș fi trăit într-o nesimțire constantă cine știe cât timp de acum înainte. 

De obicei ascult de semne până mă iau cu altele și încep să pierd din nou vremea ca să am de ce să mă trag de urechi. 

Cea mai serioasă supărare e aia pe care o ai față de tine. Eu așa cred și trăiesc. Supărare dimineața când îți amintești că te-ai culcat cu burta plină. Supărare când mai bine ai sta așa, decât te-ai mișca. Supărare că ai și saltea și șosetă și pușculită și tot nu găsești un loc să pui deoparte. Supărare că scrii despre supărare în loc să rânjești. 

Revin.  

Sete să-mi fie

Când văd ceva plutind în apa pe care o servesc, nu mă pot opri din băut. Încerc să beau uşor, cât să ţin mai la urma în pahar scama, firimitura sau firul de praf (niciodată musca, lighioana sau altă minivietate). De puţine ori se întâmplă să reuşesc, aşa că înghit toate ciudăţeniile ca o balenă somnoroasă şi căscată. Nu-i aşa de rău. Puţin suspans la început, apoi gata. Şi asta e învăţătură de minte pentru mine şi pentru cine vrea să creadă. Tot ce-i greu de înghiţit se ia cu un pahar de apă. Vremuri, oameni fonfăniţi, situaţii împiedicate, doctorii şi tot ce va mai veni.   

Jumătate de ceaş

Să ai prieteni mulţi şi buni, răspândiţi prin tot oraşul, este convenabil. Rămâi peste noapte şi drumul către muncă este, din când în când, altul. Şi dimineţile sunt aşa deodată. Şi viaţa e un pic altfel.

Pată de smoală

Nu e ca şi cum nu aş fi avut timp, dar la lăsat de pe azi pe mâine, de pe mâine pe poimâine, mă pricep de minune. Voiam să spun că sâmbăta trecută mi-am dorit să plouă, dar nu s-a întâmplat. Am băut pe grabă două pahare de vin, m-am îmbrăcat frumos (mai mult cu negru, puţin cu roşu) şi am plecat la concert Bohren and der Club of Gore. Am ajuns cu bine şi am aşteptat cuminte, cu piciorul în singura pată de smoală de pe Calea Plevnei, să intru în sală. Mi-am dres vocea ca să îmi ţin gura câteva ore pentru că unele muzici te mişcă numai dacă stai neclintit. Şi parcă am ascultat nopţi nedormite, crime înţelepte şi impecabile, dragoste pândită şi dorinţe închise în cutii cu chei pierdute. Puţine sunt momentele în care, de la atâta plăcere, nu ştii unde s-o apuci şi singurul fel prin care ai putea să te potoleşti ar fi să te prăvăleşti cu totul. N-am făcut aşa, dar îmi doream.
Am plecat de acolo cu o singură nemulţumire. Mi-ar fi plăcut să-mi cânte numai mie. E ruşinos să te adânceşti atât de mult în tine cu zeci de oameni în preajmă.

Frunză verde instrument, hai diseară la concert

Căpriţele sunt afurisite. Se ştie de când lumea şi pământul. Mănâncă cele mai îndrăgite flori ale gospodinelor, se caţără în copaci, rup cele mai îmbelşugate crengi şi ţopăie pe toate coclaurile. Pare că nimic nu le poate potoli, dar nu-i chiar aşa. Cântecul la frunză le potoleşte aşa de bine că şed frumos cu picioarele pe iarbă şi mănâncă numai de unde trebuie.
Auzeam aşa un sunet parcă scos de-o tropeţică şi mama mi-a spus de căprarul satului care cântă pentru capriţele lui. Era pe uliţă, aproape de noi şi am vrut să merg la el, dar am fost avertizată că-i un om cam harcea parcea la minte. Tot m-am dus. Era cumva la umbră şi l-am privit de la distanţă. Un căprar cu pantaloni de baschet, roşii. Era cu spatele. Ţinea mâinile pe toiagul în care se sprijinea şi cânta frumos cântece de dor şi drag şi supărare. Nu grăbea cântarea, nu grăbea caprele.
I-am întrebat pe ai mei de ce-i smintit şi mi-au zis că orice i-ai spune se miră. Pune mâna la gură de uimire, bate cu palma peste picior şi strigă tare "am trăit s-o văd pe asta", "ei, spune şi tu!", "nu pot să cred aşa ceva"! Şi apoi tre' să-l convingi pe căprar că e adevărat că azi ai ajuns, că mergi la magazin, că ai răcit sau că va ploua.
Una peste alta, la fel de cuminte ca o căpriţă hipnotizată de cântecul căprarului voi fi şi eu. În seara asta la Sala Radio e Nik Bärtsch. La frunză nu va cânta, dar din suflet da.

 

Mă întreb şi eu

Bărbat dacă aş fi fost, mi-aş fi dorit să am o soţie lucrătoare la patiserie. Părul i-ar mirosi a esenţe mii şi mii. Zahăr pudră-n vârf de nas, şorţuleţ pătat de gem, obraji rumeni şi bronzaţi de arşiţa cuptorului. Cornuleţe cu nuci, palmieri cu miere, polonezi şi sărăţele. La sfârşit de zi de muncă, ar băga la ea în pungă tot ce-a mai rămas pe tavă. Grijulie şi-nţeleaptă n-ar lăsa să se usuce bunătate de mâncare peste noapte. Mai ales că, după o zi de muncă, dragostea trece mai întâi prin stomac.
Dar sunt femeie tinerică şi mi-e un pic cam frică să nu care cumva să nu existe bărbaţi frumoşi, deştepţi, amuzanţi, harnici, pricepuţi, zvelţi şi muncitori în patiserii.

Poveste

Eram odată eu şi nu-mi eram de ajuns.

Hopa ţopa

Mama o ascultă în fiecare sâmbătă pe Urania. Mi se pare incredibil cum reţine horoscopul fiecărui membru al familiei. Vine apoi şi ne avertizează. Alice ai grijă să nu vorbeşti prea mult şi prost marţi. Betty, am auzit la horoscop că ai o nemulţumire interioară. Cezare, toate bune!
Trec şi eu de la una la alta, dar trebuie să spun ce am văzut azi. Sunt Daciile alea cu ochii rotunzi. Eh, vântul a viscolit zăpada numai dintr-o parte şi le-a făcut în loc de ochi două semiluni frumoase. Am zis că fac poză. O să fac mâine. De obicei deţinătorii de Dacii sunt grijulii şi s-ar putea să nu mai găsesc. Oricum, nu mint. Acum îmi dau seama că nu am trecut de la una la alta. Luna-i soră cu horoscopul.
Repezit să fii, noroc să ai.