Note de călătorie

La Focșani două cafele bune costă atâția bani cât costă o cafea modestă în București. Roșiile crescute într-o grădină îngrijită de copii buni și ascultători ajung vara atât de mari, încât strălucesc în lumina lunii. Frica de mașini e foarte utilă la vârsta de 2 ani. În timp ce ședea ca un papagal pe umărul meu, un pui cu gâtul golaș mi-a ciugulit un dinte de era să-l spargă.  La Iasi, tortul de la petrecere e întâmpinat ca un președinte plecat în vizită și proaspăt ajuns pe aeroport. Bunica nu mai poartă placa pentru că intr-o zi, cățelușa Mălina i-a molfăit-o ca pe un ciolan. O pisică a fost salvată de la moarte, dar a rămas fără voce. În loc de bani, munca poate fi platită cu un cireș plantat în grădină. Mi-a fost dor.

Apucături

Mi-am amintit de mâinile bunicii. Tot timpul arse de soare, muncite, cu pielea numai puţin îmbătrânită şi cu degetele nici groase, nici subţiri. Am fost obişnuită s-o văd în vacanţele de vară. Tocmai de asta când merg la ea şi nu e vară, o văd cum se plimbă înfofolită prin ogradă şi am impresia că nu se simte bine.

Mâinile ei sunt foarte bine ghemuite în mintea mea. După ce mergea în grădină să scoată câţiva cartofii de sub pământ, îmi plăcea mult să-i torn apă pe mâini cu cana. Era cea mai necesară şi vizibilă spălare de mâini. Se ducea negreala de pe ele una, două şi puteai să vezi cu ochii transformarea.

Îi ţin minte şi degetele neînfricate. Băga lemne în sobă şi le împingea repede cu degetetele fără să-i fie teamă de foc. Când oalele erau pe foc, bunica ridica fără nicio problemă capacele încinse. Nu se frigea niciodată. Eu o întrebam cum e posibil şi ea îmi spunea că dacă mi-e frică să mă frig înseamnă că mi-e frică de bărbat.

Tot cu degetele ei cosea plăpumi pentru tot satul. Odată, am scărmănat lână pentru plapuma nu ştiu cărei ţaţe de dimineaţă până seara, timp în care bunica mi-a povestit cele mai frumoase, mai grele, mai triste şi mai comice momente pe care şi le-a adus aminte aşa dintr-un senin de demult. A făcut câte o plapumă pentru fiecare nepot, copil, noră si ginere în parte. Cât a cusut-o pe a mea, am stat acolo lângă bunică. Să bagi un ac într-o plapumă plină cu lână nu e uşor deloc, dar bunica nu s-a plâns niciodată. Spunea din când în când că e posibil ca ochelarii să nu-i mai fie buni, dar nu puteam s-o cred, pentru că băga aţa în ac de 100 de ori mai repede decât mine.

Ştiu că fiecare are câte o bunică specială, dar a mea e o poveste pe care aş spune-o oricui.