21 mai 2012

Pată de smoală

Nu e ca şi cum nu aş fi avut timp, dar la lăsat de pe azi pe mâine, de pe mâine pe poimâine, mă pricep de minune. Voiam să spun că sâmbăta trecută mi-am dorit să plouă, dar nu s-a întâmplat. Am băut pe grabă două pahare de vin, m-am îmbrăcat frumos (mai mult cu negru, puţin cu roşu) şi am plecat la concert Bohren and der Club of Gore. Am ajuns cu bine şi am aşteptat cuminte, cu piciorul în singura pată de smoală de pe Calea Plevnei, să intru în sală. Mi-am dres vocea ca să îmi ţin gura câteva ore pentru că unele muzici te mişcă numai dacă stai neclintit. Şi parcă am ascultat nopţi nedormite, crime înţelepte şi impecabile, dragoste pândită şi dorinţe închise în cutii cu chei pierdute. Puţine sunt momentele în care, de la atâta plăcere, nu ştii unde s-o apuci şi singurul fel prin care ai putea să te potoleşti ar fi să te prăvăleşti cu totul. N-am făcut aşa, dar îmi doream.
Am plecat de acolo cu o singură nemulţumire. Mi-ar fi plăcut să-mi cânte numai mie. E ruşinos să te adânceşti atât de mult în tine cu zeci de oameni în preajmă.

2 comentarii:

raluca marie wolfski spunea...

oh, i know the feeling. deci nu suntem egoiste, nu? :)

Alice Mihalache spunea...

Nu, în niciun caz. :)