Luna plină face umbră

Ultima zi nu e niciodată OK. Ultima zi e de fapt ziua de dinainte de ultima, aia în care simţi mai mult cu sufletul. Nu te grăbeşti să te întristezi, să te încrunţi şi nu apuci să  te gândeşti la ce găseşti acasă.

O penultimă zi era atunci. Şi o ultimă noapte cu lună plină de lucruri nespuse. Discursul îl repetasem deja de 1 lună jumate în minte. Mă trezeam vorbind singură când întindeam rufele la soare, când aprindeam focul să fierb câţiva porumbi sau în timp ce învârteam de lanţul de la fântână. Aveam temele făcute. Fată conştiincioasă chiar şi în vacanţa de vară, la ţară, la bunici.

Inima era mai mică decât un păduche de găină. Luna era mai mare decât o văzusem până acum. Mă simţeam un pic ca la oraş cu atâta lumină într-un sat neluminat. Dar atunci nu vedeam asta. Mă gândeam la ale mele şi eram ocupată să-mi repet discursul pentru ultima oară.

Am ieşit din curte, ne-am întâlnit, am mers agale spre treptele din spatele şcolii unde ne-am aşezat parcă fix în bătaia lunii. Nu era de ajuns că aveam emoţii în faţa unui om. Acum mă simţeam sechestrată ca pe o scenă, bătută de un reflector imens, în faţa unei săli pline cu oameni care tuşesc pe rând.

Dar mi-am făcut curaj, m-am uitat spre el şi nu a fost nevoie să spun prea multe. Lumina lunii pica perfect pe un coş imens de pe nasul lui. Lucea ca un bănuţ de aur pe care îl găseşti pe stradă exact când ai nevoie de el. Se înălţa ca munte de nesiguranţă care umbreşte orice fărâmă de curaj. Am amuţit. Cine s-a plâns vreodată de un coş mare ar fi plâns până ar fi rămas fără lacrimi dacă şi l-ar fi expus în lumina lunii pline.

Nu am spus mare lucru. El a spus, dar nu-mi amintesc mai nimic. Apoi a urmat ultima zi şi deja mă gândeam la acasă. M-am luat cu şcoala, cu băieţii din faţa blocului, cu lucruri mai importante şi nu prea mi-a mai fost dor.  

Copăcel

Nu-mi amintesc prea bine, dar am ţopăit ca şi cum viaţa mea ar fi depins de asta. Şi cum viaţă fără obstacole nu există, soarta nopţii mi-a tras câteva bobârnace ca să-mi probeze rezistenţa la noul an. Am făcut faţă. Nu-mi dau seama cum. Am sărit greşit într-un picior pe care l-am întors pe dos. Faţă strâmbă, frunte încreţită, memorie atât de scurtă, că am uitat imediat de durere. Apoi dă-i fuga repede, spre ieşire, cu entuziasmul dând pe afară, ieşind pe urechi şi pe nări ca flăcările dragonului. Prag în drum, Alice în genunchi, hopa sus şi dă-i fugă îndurerată până la poartă, unde iar am dat uitării orice „au”. Soarele răsare, picioarele tot arc şi, ca tot omul, dau să mă odihnesc lângă sufletul pereche ce stătea aşezat pe un material neidentificat şi deloc rezistent. După câteva secunde, ne-am prăvălit lovind pământul aşa de tare, încât le-a stat inima-n loc cârtiţelor de sub Viitorului. Sunt teafără totuşi. Călită, cum s-ar spune. Pregătită. 

Cap crestat, de două ori

Astă vară mi-am luat pălărie. Așa am descoperit că port mărimea L. N-aș fi crezut să am un cap atât de mare. Poate pentru că-l compar cu capul despre care vreau să vorbesc de fapt. Un cap pe care-l știu ca-n palmă. Vârtej în frunte, păr bogat, minte multă, tot ce-i trebuie. 

Am găsit în el o urmă veche și lungă de durere. E cam cât o cărare pe un cap de băiat mic și mândru care umblă în permanență cu un pieptăn la el. Într-o vară în care purta pantalonii cu buzunarele cât doi saci de rafie, s-a suit tocmai în vârful unui brad zdravăn, doldora de conuri, și-a început să-i culeagă roadele. Și-a umplut buzunarele până nu s-a mai simțit în greutatea lui și s-a prăbușit la poalele bradului. Mi-am imaginat de atâtea ori povestea asta încât am fost și camaradul de joacă, martor la pățanie, și mama care l-a dus spital și doctorul care l-a făcut să-și revină în fire și i-a confiscat până la ultimul con din buzunare.  

Câțiva ani mai târziu, dormeam într-o cameră înconjurată de brazi și același cap se prăbușește din nou. Uite-mă și camarad de joacă și mamă și doctor, dar de-adevăratelea. Apă rece, apă roșie, pansament în păr bogat și-o sperietură soră cu oricine, numai cu bucuria pe care o trăisem înainte nu.

Acum îi doresc să se prăvălească doar pe fulgi de gâscă, în perne moi cu miros de levănțică, în vise în care zboară și nu cade niciodată, în ape limpezi de ocean sclipind în soare, în gânduri bune și planuri mărețe. Și cât nu pică, să țină ritmul muzicii și să râdă cu aceeași poftă cu care doarme.


     

Țeapă în vârf de dună

Se deschisese la clătităria din vârful dealului de nisip. Mă bătuse soarele în cap și vedeam picățele negre. De două ore tolăneam. Și acum îmi pare rău că m-am întreținut cu creme de protecție. Am fost lașă. Să fi văzut ce curajoși erau oamenii mici cu nasul și umerii prăjiți!

Mi-am pus pălăria. Mă simțeam ca o ciupercă în desert. Și-am început cu greu să urc nisipul ăla fin. Pentru prima oară mi-am dorit să fiu miriapod. Am ajuns până în vârf cu toate degetele de la picioare obosite și-am ales două trei clătite. O fată blondă pe jumătate supărată ni le pregătea.

O oază cu pini crescuți din nisip și-o umbră rece, rece. Vântul nu prea știa încotro s-o apuce și-mi băga părul în ochi de abia mai vedeam minunăție de priveliște. Eu în schimb mă hotărâsem. Nu mai voiam să plec în veci. Mă gândeam „Ce? Nu știu și eu să fac o clătită? S-o umplu cu ce am, să fac și eu un ban?” N-aveam de gând să duc o viață cine știe ce. Voiam doar ocean în loc de baia de acasă, nisip în loc de drum spre muncă și cort pe saltea de ace uscate de pin. (cum e posibil să fie atât de confortabile?).

Între timp clătitele erau deja pe tejghea și împărțealea se făcuse. Mie mi-a revenit, cred eu și acum, clătita cea mai fadă. N-am spus atunci, dar simt că am fost înșelată. Miere și lămâie. Doar atât. Prima dezamăgire se petrecuse deja. A doua a avut loc o săptămână mai târziu când am ajuns acasă.

  

Suvenirul cu poveste

Ce bine e să pleci cu bani puțini în călătorie. Ocolești ca amărâtul autostrăzile scumpe din Franța și te trezești mai bogat. Ne-am urcat în mașină pregătiți sufletește de încă 10 ore de drum. Vii, crame, vin, soare, și noi “uau” și drumul parcă ne îmbăta cu noaptea în cap. Chercheliți eram de atâta frumusețe și de fiecare dată când ajungeam într-un alt orășel, mai mai că încălcai regulile vitezei, dar pe dos. 50 km/h limită, dar nu-ți venea să te grăbești că riscai să ratezi câte o poveste la fiecare drum cu copaci frezați în tandem, mai ceva ca pionierii. Și ar fi fost păcat să nu trăiești măcar așa, visând cu ochii deschiși, câte o altă viață în fiecare casă pe lângă care treceai.

Ne-am oprit acolo unde până și șoferul stătea cu capul pe geam rânjind ca un labrador. “Jumătate de oră și pornim din nou la drum!” am mințit toți cu nerușinare și am pornit la pas prin Monpazier. O să încep descrierea de sus în jos: cer mai frumos și mai albastru decât ochii băiatului de care m-am îndrăgostit lulea într-a cincea, nori albi și pufoși ca frișca abia pusă pe tort, păsări care vin și pleacă, frunze gălăgioase, moțuri de case, ferestre cu pervaz colorat de flori, uite și cea mai norocoasă pisică din lume, nume de magazine scrise cu litere cochete pe case de piatră, intrări mici în locuri mici, liniște și picioarele noastre făcând zig-zag dintr-un loc în altul.

Mi-am promis că nu mă întorc acasă cu suveniruri de turist plictisitor, dar aici am fost atât de amețită că am intrat într-un magazin să-i iau soră-mii un magnet. Am găsit unul cu gâște. O frumusețe. M-am așezat la coadă. În fața mea încă trei persoane, iar în fața lor o vânzătoare scundă, cu ochelari. Avea mișcări robotice și părea programată să trateze cu aceeași amabilitatea pe toată lumea. “Bonjour, madam!”, “Oui!”, “Au revoir!”. Deschidea sertarul cu aceeași mișcare de fiecare dată, se întorcea să ia o punguță de pe masa din spate fără să-și miște capul și nu zâmbea. Mi-a venit rândul, i-am dat magnetul, m-a întrebat dacă e cadou, i-am zis da. S-a întors cu spatele și s-a apucat de treabă. Rupea hârtie, dezlipea scoci, lipea hârtie. Nu vedeam nimic din ce face, dar deja îmi părea rău că am pus-o la o treabă atât de migăloasă. Nu-mi dau seama cât timp a trecut, dar s-a întors într-un final și mi-a întins magnetul împachetat. Era scoci peste tot, hârtia îndoită, șifonată și ruptă ca o lucrare de control care nu trebuie să ajungă la părinți. M-a întrebat dacă e bine. I-am spus că e foarte bine și am zâmbit atât de sincer pe cât îmi plăcea orășelul ăsta minunat. Mi-a spus  “Au revoir!”. Nu mi-a zâmbit.

A fost cel mai frumos suvenir pe care l-am adus din vacanță.    

Viață de crocodil

Se făcea că locuiam la curte împreună cu un crocodil. Stăteam numai pe drumuri și nu duceam grijă de nimic. Ajungeam târziu acasă, frigiderul era gol, crocodilul înfometat. Uitam să trec pe la pet shop să-i iau de-ale gurii. Așa că drumul până în dormitor era o aventură. Crocodilul mă fugărea prin toată curtea, poate poate apuca și el să servească cina. Norocul meu a fost că am găsit pe o noptieră câteva felii de prosciutto pe care le-am aruncat rând pe rând spre marea gură înfometată.
Orice vis care se termină cu bine nu-i coșmar.

Surpriză

Praf de râs, praf de râs si întorsătură de situație. Carul mare și-a răsturnat stelele peste bucata aia de nisip plină ochi de capace, paie colorate, urme de espadrile, plastic și piedici. Fără cap pe umeri, doar cu dinți mari și dezveliți. Fără frică. Miros de baltă. Fără pești. Numărătoarea inversă începuse deja și nimeni nu se aștepta să țopăim de bucurie înainte de vreme. Numărătoarea inversă continuă. Patru!

Piloţi în uniformă mâncând îngheţată. Mmm

Să dedicăm această zi tuturor celor care au rămas cu gâtul înţepenit, cu urme de bronz în formă de ochelari, cu tricouri permanente şi cu amintirea unui cer spectaculos. 

Note de calatorie 2

O zi să treacă și te-ai obișnuit cu umezeala. Un țânțar să te ciupească și te-ai împăcat cu ideea. Vestă de salvare să ai și îți faci curaj să prinzi pești chiar și cu mâna. Chifteluțe de pește, pește la grătar, icre, pate de pește, pește cu mămăligă, saramură de pește, pește marinat și nu m-am săturat. În deltă există un bucătar care consideră că o baclava cu care ai putea hrăni un întreg restaurant turcesc este de fapt pentru un singur musafir. Nuferii sunt un fel de oțetari care cresc pe oriunde prin București, iar când te plimbi cu barca, ești ca într-un muzeu imens în care de fiecare dată când intri într-o cameră, fug toate exponatele de tine. Aici totul plutește, zboară sau înoată, așa că nu se cade să fii cu picioarele pe pământ. 

AMR

De parcă mi-ar fi dat cineva o cană de vară clocotită. Am luat o gură, mi-a fript limba și nu mai simt nimic, oricât aș gusta din ea. Nu-i nimic. Aștept cuminte să vină pandalia cu o umbrelă Coca-Cola, o jumătate de mână albă, o jumătate mai vie, o vacanță, un jurnal de călătorie, ceva. Dar numai să-mi promită cineva că vine. Altfel, o să mă supăr și eu pe cine apuc.

 

12:00

De ceva vreme lungă și trecătoare nu prea mai intru pe aici. Azi am intrat fără nicio intenție la ora 12 FIX! Ăsta-i semn de lene și nepăsare de mai bine de un an. Noroc cu ceasul din dreapta că dacă n-ar fi fost, aș fi trăit într-o nesimțire constantă cine știe cât timp de acum înainte. 

De obicei ascult de semne până mă iau cu altele și încep să pierd din nou vremea ca să am de ce să mă trag de urechi. 

Cea mai serioasă supărare e aia pe care o ai față de tine. Eu așa cred și trăiesc. Supărare dimineața când îți amintești că te-ai culcat cu burta plină. Supărare când mai bine ai sta așa, decât te-ai mișca. Supărare că ai și saltea și șosetă și pușculită și tot nu găsești un loc să pui deoparte. Supărare că scrii despre supărare în loc să rânjești. 

Revin.  

Ploaie peste ochi

Uşa să lasă deschisă. Să circule aerul, să cirule gâzele şi musculiţele adunate la coşul cu fructe aproape stafidite. Frica de "mă trage curentul" s-a topit şi îngheţata rămâne îngheţată numai în frigiderele de la magazin. Vrăbiile stau cu gurile căscate, exact aşa cum stau câinii când le e cald, numai că nu-şi ţin limba pe afară. Se poartă cămăşile fără nasturi. Ghiozdanele au fost date uitării pentru că ţin cald la spinare şi toată lumea îşi doreşte ploaie şi vânt.
Brobonele pe nas şi la mustaţă, laptopul pe masă, niciodată în braţe. Se face baie de umbră, de seară, de dimineaţă, de atunci când pielea e lipicioasă. Şi toată lumea e lipicioasă, dar nu în sensul bun pentru că sunt irascibili, îşi fac vânt, dau cu mâneca scurtă de la tricou peste frunte şi arată mai caraghios decât un copil care-şi şterge nasul cu mâneca lungă de la pulover. Piciorul peste picior nu mai stă, ochelarii nu mai stau pe nas, pisica nu-mi mai stă în braţe. Totul alunecă.
Şi dacă ar veni o ploaie aş fi mai încântată decât atunci când eram mică şi vedeam un elicopter pe cer, printre blocuri. M-aş duce în stradă şi m-aş uita în sus la ploaie s-o văd cum vine, să-mi intre în ochi s-o văd mai bine ca s-o cred pe cuvânt. Mi-e cald.

Hop si gata

Nu-i deschide. Nu o sa te mai poti concentra.

Trei trimiteri

Am primit un borcan de dulceaţă fără zahăr. Făcut din cireşe în casă, întins pe unt întins pe pâine, umple bucătăria de veselie şi stomacul de plăcere. Pe trepte, alături de furnici eram şi, hop, din ghiozdan în ghiozdan a sărit borcanul.
Altădată, dar tot săptămâna ce-a trecut, am desfăcut grăbită o îngheţată la cornet. Şi-am început s-o despăturesc, aşa ca pe-o mumie. Cu cât dădeam mai mult hârtia jos, cu atât apărea mai multă îngheţată şi nici urmă de cornet. M-au cam păcălit cei de la fabrica de îngheţată.
Am primit şi o veste mare şi bună ca o zi fără post. M-am bucurat aşa mult că am băut vreo două beri aduse din castelul reginei Cireaşă. Şi uite cum am făcut a doua trimitere la cireaşe. Ba chiar am făcut poze unui pumn de cireşe, ca să fie fără soţ.    

Pată de smoală

Nu e ca şi cum nu aş fi avut timp, dar la lăsat de pe azi pe mâine, de pe mâine pe poimâine, mă pricep de minune. Voiam să spun că sâmbăta trecută mi-am dorit să plouă, dar nu s-a întâmplat. Am băut pe grabă două pahare de vin, m-am îmbrăcat frumos (mai mult cu negru, puţin cu roşu) şi am plecat la concert Bohren and der Club of Gore. Am ajuns cu bine şi am aşteptat cuminte, cu piciorul în singura pată de smoală de pe Calea Plevnei, să intru în sală. Mi-am dres vocea ca să îmi ţin gura câteva ore pentru că unele muzici te mişcă numai dacă stai neclintit. Şi parcă am ascultat nopţi nedormite, crime înţelepte şi impecabile, dragoste pândită şi dorinţe închise în cutii cu chei pierdute. Puţine sunt momentele în care, de la atâta plăcere, nu ştii unde s-o apuci şi singurul fel prin care ai putea să te potoleşti ar fi să te prăvăleşti cu totul. N-am făcut aşa, dar îmi doream.
Am plecat de acolo cu o singură nemulţumire. Mi-ar fi plăcut să-mi cânte numai mie. E ruşinos să te adânceşti atât de mult în tine cu zeci de oameni în preajmă.

Frunză verde instrument, hai diseară la concert

Căpriţele sunt afurisite. Se ştie de când lumea şi pământul. Mănâncă cele mai îndrăgite flori ale gospodinelor, se caţără în copaci, rup cele mai îmbelşugate crengi şi ţopăie pe toate coclaurile. Pare că nimic nu le poate potoli, dar nu-i chiar aşa. Cântecul la frunză le potoleşte aşa de bine că şed frumos cu picioarele pe iarbă şi mănâncă numai de unde trebuie.
Auzeam aşa un sunet parcă scos de-o tropeţică şi mama mi-a spus de căprarul satului care cântă pentru capriţele lui. Era pe uliţă, aproape de noi şi am vrut să merg la el, dar am fost avertizată că-i un om cam harcea parcea la minte. Tot m-am dus. Era cumva la umbră şi l-am privit de la distanţă. Un căprar cu pantaloni de baschet, roşii. Era cu spatele. Ţinea mâinile pe toiagul în care se sprijinea şi cânta frumos cântece de dor şi drag şi supărare. Nu grăbea cântarea, nu grăbea caprele.
I-am întrebat pe ai mei de ce-i smintit şi mi-au zis că orice i-ai spune se miră. Pune mâna la gură de uimire, bate cu palma peste picior şi strigă tare "am trăit s-o văd pe asta", "ei, spune şi tu!", "nu pot să cred aşa ceva"! Şi apoi tre' să-l convingi pe căprar că e adevărat că azi ai ajuns, că mergi la magazin, că ai răcit sau că va ploua.
Una peste alta, la fel de cuminte ca o căpriţă hipnotizată de cântecul căprarului voi fi şi eu. În seara asta la Sala Radio e Nik Bärtsch. La frunză nu va cânta, dar din suflet da.

 

Miroase a sare

Îmi vine să iau un pinguin de după gât, aşa ca în coperta asta, şi să-i spun: "Vine vara, măi băiete!". Să-l invit apoi la o îngheţată apoasă şi rece de te dor dinţii. Să-i explic că e frumos să te arunci cu burta pe nisip chiar dacă nu aluneci ca pe gheaţă, să-l învăţ cum să se bronzeze uniform, cum să alerge printre prosoapele de pe plajă fără să-i sară nisip de sub picioare şi cum să aleagă cel mai dulce şi mai proaspăt pepene din piaţă.
Viaţa e foarte frumoasă când ai soundtrack special pentru momentele în care mănânci îngheţată!

Să vă spun pe nume

Oamenii sunt aşa cum le spune numele. Se poartă exact aşa cum îi cheamă. Eu am faţă de Alice. Simt că sunt Alice din cap până în picioare. E puţin ciudat să scriu despre nume şi să nu pot da nume. Se întâmplă ca toţi oamenii pe care îi cheamă în acelaşi fel să-mi placă şi să mi se pară frumoşi. Pe de altă parte, toţi oamenii care-mi sunt mai puţini simpatici sunt oameni cu nume mieunate, enervante sau mândre.
Am mai observat că oamenii care-mi plac şi se numesc aşa cum nu-mi place au porecle grozave care le vin mai ceva ca o mănuşă din aia de doctor. Oamenii cu porecle sunt cei care nu se potrivesc cu numele pe care îl poartă.
Odată am cunoscut o fată pe nume Crenguţa. Era slabă şi osoasă. Vorbea pe nas şi se mişca lent, dar era răutăcioasă şi nu prea puteai şti ce e în mintea ei. Îmi place Mara, dar nu am cunoscut niciodată una. Mi-o închipui ca pe o fată de treabă, frumoasă, care râde cu toţi dinţii. Victor şi Vlad mi se par cei mai buni din clasă, dar fără să fie tocilari. Sebastian e un băiat cu părul dat pe spate, parfumat, care se admiră în vitrine când merge la promenade. Olga e plinuţă şi agitată. Margareta e o fată frumoasă care nu se aranjează foarte mult, dar de care sunt îndrăgostiţi toţi băieţii din liceu. Rareş e un băiat care alege baschet în loc de fotbal.
Mi-ar plăcea să fac un dicţionar de nume care să nu supere pe nimeni şi care să ajute mamele puse în situaţia asta teribil de grea. Bineînţeles că pentru fiecare nume în parte vor exista şi excepţii care există nescrise deja.

Mustăcioşi de nerănit

Nu primesc flori de fel. Nu ştiu de ce. Poate că nu inspir asta. Sunt genul ăla de fată care nu are şerveţele în geantă, nu-şi face unghiile şi nu primeşte flori. Am pus omuleţii de jos să se dueleze pentru a-mi oferi o floare. Nu am acceptat. I-am lăsat aşa până li s-au ofilit florile din braţe. M-am răzbunat pe doi bărbaţi fără suflet şi cu inimă din plastic, de nerănit şi de netopit. Şi nu mă gândesc la asta pentru că e azi Dragobetele, pentru că 1 martie e pe aproape şi pentru că la o săptămână din prima zi de primăvară o să fie ziua mea. Nici gând. În orice caz, îmi plac florile la ghiveci.

Poveste

Eram odată eu şi nu-mi eram de ajuns.