Astă vară mi-am luat pălărie. Așa am descoperit că port mărimea L. N-aș fi crezut să am un cap atât de mare. Poate pentru că-l compar cu capul despre care vreau să vorbesc de fapt. Un cap pe care-l știu ca-n palmă. Vârtej în frunte, păr bogat, minte multă, tot ce-i trebuie.
Am găsit în el o urmă veche și lungă de durere. E cam cât o cărare pe un cap de băiat mic și mândru care umblă în permanență cu un pieptăn la el. Într-o vară în care purta pantalonii cu buzunarele cât doi saci de rafie, s-a suit tocmai în vârful unui brad zdravăn, doldora de conuri, și-a început să-i culeagă roadele. Și-a umplut buzunarele până nu s-a mai simțit în greutatea lui și s-a prăbușit la poalele bradului. Mi-am imaginat de atâtea ori povestea asta încât am fost și camaradul de joacă, martor la pățanie, și mama care l-a dus spital și doctorul care l-a făcut să-și revină în fire și i-a confiscat până la ultimul con din buzunare.
Câțiva ani mai târziu, dormeam într-o cameră înconjurată de brazi și același cap se prăbușește din nou. Uite-mă și camarad de joacă și mamă și doctor, dar de-adevăratelea. Apă rece, apă roșie, pansament în păr bogat și-o sperietură soră cu oricine, numai cu bucuria pe care o trăisem înainte nu.
Acum îi doresc să se prăvălească doar pe fulgi de gâscă, în perne moi cu miros de levănțică, în vise în care zboară și nu cade niciodată, în ape limpezi de ocean sclipind în soare, în gânduri bune și planuri mărețe. Și cât nu pică, să țină ritmul muzicii și să râdă cu aceeași poftă cu care doarme.
