Se deschisese la clătităria din vârful dealului de nisip. Mă bătuse soarele în cap și vedeam picățele negre. De două ore tolăneam. Și acum îmi pare rău că m-am întreținut cu creme de protecție. Am fost lașă. Să fi văzut ce curajoși erau oamenii mici cu nasul și umerii prăjiți!
Mi-am pus pălăria. Mă simțeam ca o ciupercă în desert. Și-am
început cu greu să urc nisipul ăla fin. Pentru prima oară mi-am dorit să fiu miriapod.
Am ajuns până în vârf cu toate degetele de la picioare obosite și-am ales două
trei clătite. O fată blondă pe jumătate supărată ni le pregătea.
O oază cu pini crescuți din nisip și-o umbră rece, rece.
Vântul nu prea știa încotro s-o apuce și-mi băga părul în ochi de abia mai
vedeam minunăție de priveliște. Eu în schimb mă hotărâsem. Nu mai voiam să plec
în veci. Mă gândeam „Ce? Nu știu și eu să fac o clătită? S-o umplu cu ce am, să
fac și eu un ban?” N-aveam de gând să duc o viață cine știe ce. Voiam doar
ocean în loc de baia de acasă, nisip în loc de drum spre muncă și cort pe
saltea de ace uscate de pin. (cum e posibil să fie atât de confortabile?).
Între timp clătitele erau deja pe tejghea și împărțealea se
făcuse. Mie mi-a revenit, cred eu și acum, clătita cea mai fadă. N-am spus
atunci, dar simt că am fost înșelată. Miere și lămâie. Doar atât. Prima
dezamăgire se petrecuse deja. A doua a avut loc o săptămână mai târziu când am
ajuns acasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu