23 septembrie 2014

Suvenirul cu poveste


Ce bine e să pleci cu bani puțini în călătorie. Ocolești ca amărâtul autostrăzile scumpe din Franța și te trezești mai bogat. Ne-am urcat în mașină pregătiți sufletește de încă 10 ore de drum. Vii, crame, vin, soare, și noi “uau” și drumul parcă ne îmbăta cu noaptea în cap. Chercheliți eram de atâta frumusețe și de fiecare dată când ajungeam într-un alt orășel, mai mai că încălcai regulile vitezei, dar pe dos. 50 km/h limită, dar nu-ți venea să te grăbești că riscai să ratezi câte o poveste la fiecare drum cu copaci frezați în tandem, mai ceva ca pionierii. Și ar fi fost păcat să nu trăiești măcar așa, visând cu ochii deschiși, câte o altă viață în fiecare casă pe lângă care treceai.

Ne-am oprit acolo unde până și șoferul stătea cu capul pe geam rânjind ca un labrador. “Jumătate de oră și pornim din nou la drum!” am mințit toți cu nerușinare și am pornit la pas prin Monpazier. O să încep descrierea de sus în jos: cer mai frumos și mai albastru decât ochii băiatului de care m-am îndrăgostit lulea într-a cincea, nori albi și pufoși ca frișca abia pusă pe tort, păsări care vin și pleacă, frunze gălăgioase, moțuri de case, ferestre cu pervaz colorat de flori, uite și cea mai norocoasă pisică din lume, nume de magazine scrise cu litere cochete pe case de piatră, intrări mici în locuri mici, liniște și picioarele noastre făcând zig-zag dintr-un loc în altul.

Mi-am promis că nu mă întorc acasă cu suveniruri de turist plictisitor, dar aici am fost atât de amețită că am intrat într-un magazin să-i iau soră-mii un magnet. Am găsit unul cu gâște. O frumusețe. M-am așezat la coadă. În fața mea încă trei persoane, iar în fața lor o vânzătoare scundă, cu ochelari. Avea mișcări robotice și părea programată să trateze cu aceeași amabilitatea pe toată lumea. “Bonjour, madam!”, “Oui!”, “Au revoir!”. Deschidea sertarul cu aceeași mișcare de fiecare dată, se întorcea să ia o punguță de pe masa din spate fără să-și miște capul și nu zâmbea. Mi-a venit rândul, i-am dat magnetul, m-a întrebat dacă e cadou, i-am zis da. S-a întors cu spatele și s-a apucat de treabă. Rupea hârtie, dezlipea scoci, lipea hârtie. Nu vedeam nimic din ce face, dar deja îmi părea rău că am pus-o la o treabă atât de migăloasă. Nu-mi dau seama cât timp a trecut, dar s-a întors într-un final și mi-a întins magnetul împachetat. Era scoci peste tot, hârtia îndoită, șifonată și ruptă ca o lucrare de control care nu trebuie să ajungă la părinți. M-a întrebat dacă e bine. I-am spus că e foarte bine și am zâmbit atât de sincer pe cât îmi plăcea orășelul ăsta minunat. Mi-a spus  “Au revoir!”. Nu mi-a zâmbit.

A fost cel mai frumos suvenir pe care l-am adus din vacanță.    

Niciun comentariu: