13 mai 2008

Sous le ciel de Paris

Mă plimbam prin “Micul Paris” cu tramvaiul 16. Poate că a devenit deja un clişeu treaba asta cu tramvaiul, dar apare mereu fiindca n-am carnet şi pentru că-mi place. Spun “Micul Paris”, aşa cum i se spunea odata fandositului Bucureşti, pentru că starea pe care o aveam mă facea să spun asta. Eram calmă, fericită că mă duc acasă să dorm, şi ascultam Edith Piaf. Stăteam pe gânduri la fel de confortabil cum stateam pe scaunul ăla tare. Dacă mă întreba cineva la ce mă gandesc, cu siguranţă nu ştiam să-i răspund.

Nu m-a întrebat nimeni nimic. Se poate să fi fost toţi la fel de leşinati ca mine sau pur şi simplu nu aveau de ce să facă asta. Nici măcar nu mă cunosteau.

La staţia de la Obor a urcat un bătrân tuciuriu cu un acordeon în braţe. Nu l-am observat decât atunci când a început să cânte. Sunetele care ieşeau din instrumentul ăla complicat semănau foarte mult cu cele care ieşeau din căştile mele. Am renunţat la ele(la căşti) şi am ascultat cu atenţie ce avea de spus bătrânul şi mai ales ce avea de spus acordeonul. Nu mi-a luat foarte mult să înteleg. “Sous le ciel de Paris s’envole un chanson. Elle est née d'aujourd'hui dans le coeur d'un garcon”.

Mi-am spus uimită şi plină de entuziasm că bătrânul asta ţigănos nu m-a întrebat la ce mă gândesc ci pur şi simplu a urcat în tramvai şi mi-a spus. I-am dat 1 leu să-mi spună secretul. Nu mi-a zis nimic. Mi-a cântat in continuare gândurile şi starea.

2 comentarii:

Anonim spunea...

[ Alice scrie ] ... Scria ? Va place Alice ?

Anonim spunea...

Frumos scris...frumoase toate...astept cu nerabdare sa vad ce mai scrii:)