Tăierea elanului

Îşi trage fermoarul de la geacă, pune mâna pe clanţă şi dus e. Vrea să plece departe de ce e în garsoniera asta. Vede în faţă marea, muntele, fosta prietenă, casa bunicilor, bodega în care îşi bea câteodată banii şi foarte departe câteva locuri pe care aproape că le-a uitat.

Fierbe în el o energie de nedescris. Îi fug prin minte tot felul de idei care mai de care mai geniale. E în stare să mute munţii din loc. Nimic nu-l poate opri. Îşi face planuri de viitor şi crede în ele. E convins că totul va fi bine şi că o să reuşească să treacă peste toate. Găseşte cel puţin câte o soluţie pentru fiecare problemă pe care o are. Cu mâna tremurând de nervi şi entuziasm scoate o ţigară din buzunar. Se opreşte din toată graba şi se rezeamă de un gard. Aprinde ţigara, trage cu sete un fum şi-l scoate printr-un lung oftat. E întuneric, linişte şi frig. Se aude din haină telefonul. Işi aduce aminte că de mult voia să schimbe soneria. Raspunde cu un "da" răguşit. Ascultă atent şi nu spune nimic. Fruntea nu-i mai e creaţă.

Se întoarce liniştit pe acelaşi drum pe care venise. Strada e goală, mintea e goală, stomacul e gol, luna nu-i plină. Ajuns de unde pornise, urcă scările până la unu. Se opreşte aici şi mai fumează o ţigară. Abia la doi deschide uşa. Garsoniera pare mai mare. Ea e plânsă şi pare urâtă. Niciunul nu scoate o vorbă. Se duc la culcare târşâindu-şi picioarele. El schimbă soneria de la telefon şi o ia pe smiorcăită în braţe.