Azi dimineaţa, doi bătrânei simpatici au urcat de la Piaţa Obor în tramvaiul 36. Duceau în mâini pungi de rafie pline cu legume şi fructe, iar pe faţă purtau zâmbete şi voie bună. Păreau genul de oameni care vorbesc tare dar nu deranjează.
Unul din ei mi-a atras atenţia mai tare aşa că l-am analizat un pic. Purta o pereche de pantaloni trei sferturi, atârnată de două bretele în dungi. Nu era nici slab, nici gras, iar timpul părea că nu i-a scăzut din înălţime. Ochelarii pe care ii purta erau mari, iar lentilele îi făceau ochii mici. Şi-a rezemat bine bagajele de o bară şi a început să povestescă gesticulând mult.
Zicea că în copilărie era foarte credincios. Atât de credincios încât şi-ar fi dorit să se facă popă. Povestea cum s-a dus odată cu tatăl lui şi a îngropat în nu ştiu ce loc două iconite cumpărate de la o biserică, iar acum câţiva ani a trecut el pe acolo şi a văzut că exact în locul ăla a fost ridicată o biserică mare şi frumoasă. Dar acum la bătrâneţe nu mai e aşa de credicios. Îi părea rău...
După un moment de linişte şi două trei ofuri, şi-a adus aminte de ceva şi l-a întrebat pe celălalt bătrânel:
- Băi, ia spune-mi tu mie, ştii reclama aia de la Bergenbier?
- Care domnule? Aia cu "Prietenii stiu de ce?"
- Da domnule! Exact. Stau mereu şi mă gândesc... Ce or şti prietenii aştia şi noi nu ştim? Care o fi secretul?
Presupun că din chestia asta au dus o discutie lungă cât drumul pe care-l aveau de făcut. Eu am coborât acolo unde cobor în aproape fiecare dimineaţă, dar tare mult mi-ar fi plăcut să-i mai aud.
Unul din ei mi-a atras atenţia mai tare aşa că l-am analizat un pic. Purta o pereche de pantaloni trei sferturi, atârnată de două bretele în dungi. Nu era nici slab, nici gras, iar timpul părea că nu i-a scăzut din înălţime. Ochelarii pe care ii purta erau mari, iar lentilele îi făceau ochii mici. Şi-a rezemat bine bagajele de o bară şi a început să povestescă gesticulând mult.
Zicea că în copilărie era foarte credincios. Atât de credincios încât şi-ar fi dorit să se facă popă. Povestea cum s-a dus odată cu tatăl lui şi a îngropat în nu ştiu ce loc două iconite cumpărate de la o biserică, iar acum câţiva ani a trecut el pe acolo şi a văzut că exact în locul ăla a fost ridicată o biserică mare şi frumoasă. Dar acum la bătrâneţe nu mai e aşa de credicios. Îi părea rău...
După un moment de linişte şi două trei ofuri, şi-a adus aminte de ceva şi l-a întrebat pe celălalt bătrânel:
- Băi, ia spune-mi tu mie, ştii reclama aia de la Bergenbier?
- Care domnule? Aia cu "Prietenii stiu de ce?"
- Da domnule! Exact. Stau mereu şi mă gândesc... Ce or şti prietenii aştia şi noi nu ştim? Care o fi secretul?
Presupun că din chestia asta au dus o discutie lungă cât drumul pe care-l aveau de făcut. Eu am coborât acolo unde cobor în aproape fiecare dimineaţă, dar tare mult mi-ar fi plăcut să-i mai aud.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu