Peste tot scrie câte ceva

Ţinea mâinile sus şi le mişca elegant cand într-o parte, când în alta. Cu ochii închişi şi cu faţa deschisă spre soare se afla exact acolo unde nu era defapt.

Citea cu ochii închişi. Citea în cer, în rufele întinse la soare, în praful subţire şi în seara care venea. Îi veneau în minte imagini şi stări pe care nu le-a mai simţit de mult.

Cerul era plin de cuvinte înţelepte. Pe un nor alb scria că cerul nu-i va pica niciodată în cap, iar pe unul albăstrui erau înşirate câteva cuvinte care, legate, nu aveau niciun sens.

Rufele întinse la soare erau îmbrăcate în poezii fără rimă. Un vers mai lung şi cu unul mai scurt şi cu unul potrivit şi cu unul lipsă făceau o strofă atât de frumoasă încât îi venea s-o citească încă o dată.

Praful ridicat de vânt era un roman bizar. Când prindea firul poveştii, exact când avea impresia ca-l întelege mai bine, tocmai atunci vântul bătea mai tare şi rostogolea cuvintele întoarse pe toate părţile.

Seara era o ştire. O ştire scurtă care aducea numai veşti bune. Anunţa lună, linişte, fluturi în stomac, stele, gânduri bune, Ene pe la gene şi un vis frumos care a doua zi va deveni realitate.

Mâinile i-au căzut pe lângă corp. Ochii nu vroia să îi deschidă.