Tărâmul fermecat

Acum ceva ani buni, când aveam jumătate din înălţimea unui gard din spatele blocului, făcusem o pasiune din umblatul prin grădini. Primăvara ieseam cu tata şi vecinii să văruim copacii, să săpăm pămantul şi să facem cărări printre rândurile de flori. Iarna făceam oameni de zăpadă şi cazemate acolo, în grădină, unde era omătul mai mare şi mai pufos.

Îmi plăceau lucrurile astea, dar nu tocmai pentru ele făcusem o pasiune din grădini. Iubeam grădinile pentru că era nevoie să sar gardul ca să ajung acolo şi pentru că în orice moment, balaurul cel rău putea să strige la tine de la geam şi să te alunge de pe teritoriul lui. Locurile astea erau tărâmuri pline de comori. De fiecare dată când săream gardul, o făceam cu speranţa că voi găsi ceva valoros. De multe ori s-a întâmplat asta. Odată am găsit o monedă veche, altădată am găsit un echer, iar într-o altă dată o cutiuţă muzicală. După asemenea evenimente mă bucuram trei zile şi trei nopţi.

Vara, când căldura era mare şi părinţii dormeau după-masă, ieşeam cu preşul în grădină şi vorbeam cu prietenele mele. Mâncam corcoduşe şi ne imaginam cum ar fi să avem o păpusă ca aia din reclamele de la Cartoon.

Prin grădină nu treceau niciodată maşini. Într-o zi, în timp ce încercam să mă ascund, mi-am spart capul rău de tot. Mama s-a speriat şi îmi tot spunea să nu mai umblu pe acolo, prin toată mizeria aia. N-am ascultat-o şi m-am mai dus... Pentru că-mi plăcea la nebunie. În grădina scarii de lângă, am îngropat odată un porumbel. Am făcut o groapă, l-am băgat acolo şi i-am făcut un mormânt ca la carte. La ceremonie au participat foarte mulţi copii.

Într-o singură grădină n-am reuşit să intru niciodată. Era una de la strada mare şi avea în ea un smochin mare şi frumos. La etajul unu, statea balaurul bătrân şi şoricarul lui. Am auzit de la alţii, cum că pe cine prindea, ori îl urechea, ori arunca cu apă fiartă pe el ori îl injura de mamă.