Încă o ploaie şi încă o ploaie

Fix când asfaltul a început să facă pistrui, o doamnă roşie în obraji a ieşit în calea mea. Stătea în ploaie cu mâinile pline de umbrele închise. Le vindea. Am cumpărat una, am deschis-o şi mi-am văzut de drum. La fiecare pas pe care il făceam, umbrela scârţâia ca un şoricel. Acolo sub umbrelă, ploaia se auzea ca un radio care se străduieşte să prindă postul la care a început talk show-ul şoriceilor. Chiţ, chiţ, fâş, fâş, chiţ, fâş.

Am cumpărat şi o pâine. A început să plouă şi mai tare. Am mers aşa cu pâinea sub umbrelă. A fost frumos pentru că nu mi s-a mai întâmpat niciodată să merg alături de o pâine sub umbrelă. Îmi imaginam cum fiecare om care m-a văzut s-a dus acasă şi a povestit familiei, prietenilor cum că au văzut o fată şi o pâine mergând sub aceeaşi umbrelă.

Dar chiar şi aşa, cu şoricei, umbrele deschise, pâini uscate şi oameni atenţi, nu pot să trec peste faptul că e vară şi nu e soare.