10 septembrie 2010

Potop

Tocmai ce am realizat că atunci când îmi spun să mă potolesc, gândul îmi zboară la potop. Nepotolită fiind, mă agit şi mai tare. Dar e vineri şi ştiu că mâine o să stau potolită în pat până la o oră târzie, indiferent de va fi sau nu potop. E bine că e toamnă şi mai tot timpul am umbrelă şi eşarfă la mine.

La început de toamnă am prins vara de coadă. Cu o mână am ţinut-o şi cu cealaltă m-am jucat în nisip. Am stat lungită la soare, iar vântul nu sinchisea să se potolească. Nu-l condamn. Nici mie nu mi-a trecut prin cap să fac asta. Oamenii ridicau zmeele sus în timp ce eu mă scufundam atât cât puteam în valuri curajoase. Era foarte bine şi eram foarte fericită. Nu m-am supărat nici măcar atunci când am realizat că sunt atât de mică încât dacă ridic mâinile nu pot atinge cerul. Am cântat, am dormit mult. Când m-am trezit, am povestit că-i povesteam în vis cum un copil în scaun cu rotile stătea, cu tot cu scaun, într-un cărucior de supermarket, undeva într-o parcare. Nu am căutat semnificaţia pentru că nu era timp de aşa ceva. Soarele era singur pe cer de data asta, fără nori şi fără lună. Ne chema pe toţi (nu eram deloc mulţi) să ne privească de sus, pentru că da, era tare mândru. De mândru ce era, nu te puteai uita nici măcar o clipa în ochii lui. În schimb el s-a uitat o zi întreagă cum stăm tolăniţi pe burţi, cu degetele de la picioarele pironite în nisip. Vedea cum facem pluta-n mare, cum privim cu minţile goale valurile, cum râdem şi mâncăm cu poftă peşte.

I-am dat drumul şi a început să plouă. E bună toamna. Ştiu eu de ce...

3 comentarii:

Stefan spunea...

zmeele se ridica sus aprioric... :)

o Alice spunea...

Am scos un "i" şi îţi mulţumesc, dar zmeele tot sus rămân ridicate! :P

Stefan spunea...

pai asta spuneam si eu :)