Reînvierea zombielor

Blocul în care locuiesc e peste drum de cimitirul Reînvierea. Abia când am crescut am realizat de-a binelea ce înseamnă numele "Reînvierea". Sunt norocoasă că stau la parter. Dacă stai mai sus de trei, poţi să vezi tot ce se întâmplă acolo. Nu am auzit nicio poveste înfiorătoare, dar e foarte probabil ca cei de deasupra să fie ameninţaţi şi să nu aibă voie să spună o vorbă despre ce văd. Singurii oameni despre care am auzit că au înviat sunt zombie, strigoii, Iisus şi cei pe care i-a înviat Iisus. Cum Iisus nu mai e, în cimitirul Reînvierea îşi fac de cap toţi monstrii.
Pentru ca groaza să fie completă, şcoala mea stătea lipită de acelaşi cimitir. La ora de sport trebuia să fie unul care sărea gardul în cimitir ca să recupereze mingea. Băieţii erau mai curajoşi, dar cine ştie ce era în sufletul lor. Odată am sărit şi eu. Era una din zilele în care simţeam că-s cea mai tare din parcare. Am făcut-o şi gata. Nu s-a întâmplat nimic, dar toată ziua m-am gandit la ce ar fi putut să se întâmple.
Şi mai e Strada Reînvierii. Când e iarnă acolo bate vântul cel mai rece. Când e vară acolo e cea mai mare caniculă. Pe marginea trotuarului stau câţiva plopi care fac câteva dungi de umbră. Pe acolo mergeam cu mama la piaţă. Vara plecam cu noaptea în cap ca să nu ne prindă toropeala, dar la întorcere n-o ratam. Eram ostenite, încărcate ca doi măgăruşi şi îi spuneam tot timpul: "Hai să ne oprim un pic!" Şi ne opream lângă plop, unde era dunga, ne văitam un pic şi-o luam din loc rapid. Nu eram în siguranţă.
Tot în cimitirul Reînvierea se întâmplă din când în când, ziua-n amiaza mare, o stranie cântare. Unul se jeleşte, altul cu vioara, cu acordeoanul şi cu trompeta alţi doi.
Dacă ar fi fost să fiu regizor, aş fi făcut primul film balcanic cu zombie. L-aş fi numit "Reînvierea zombielor" şi ar fi fost unul din ăla în care zombie reînvie chiar şi după ce au fost loviţi în cap.