Na, că am uitat să pun titlu

Caisul îşi ţinea crengile înflorite ca pe nişte gheare de brontozaur date cu ojă. Ridicate sus sus, nu chiar de tot, împiedicau bieţii nori să-şi vadă de drum. Se împleticeau acolo în ghiarele alea de monstru fandosit şi arătau ca o vată pe băţ, dar fără băţ, în mânile unui monstru. Alţi nori ocoleau caisul şi mergeau deasupra stâlpilor care leagă fir cu fir lumina de pe timpul nopţii. Pe moment, stâlpii nu mai erau stâlpi. Erau nişte coşuri lungi ca nişte tuburi ieşite din pământ care scot nori în loc de fum. Şi mă gândeam să fac poză, dar am zis că e mai bine să ţin minte pentru că stăteam aşa de bine că ar fi fost păcat să mă urnesc. Erau atât de mulţi nori că te simţeai obligat să-i vezi într-o formă sau să-i compari.