Partea a doua

Acum că ai o jumătate,
Patul e pe jumătate. Şi uneori când nimereşti cu nasul în aceeaşi direcţie, aerul nu e de ajuns.
Începi să pui pe tine kilogramele cu care îţi aperi jumătatea de pat.
La câtă dragoste ai mâncat, nici nu-i de mirare.
Ai mâncat de atâtea ori dimineţi împreună.
Ai mâncat în fiecare seară câte un noapte bună.
Dragostea e săţioasă. În a doua parte.
Şi devii mai mare. Mai plinuţ de tine.
Cu obraji durdulii şi supăraţi.
Şi în stomacul mare mai mult încape mâncare şi frustrare.

Prima parte

Dragostea slăbeşte. La început. 

Picioarele parcă-s ale unui flamingo care a tras pe el o pereche de pantaloni atât de purtată încât a făcut genunchi. 

Mâinile subţirele ca două spaghete.

Gâtul se lungeşte. Inima bate aşa de tare şi de repede că n-ai timp să mănânci. 

Ţi-e poftă doar să stai aşa, să te gândeşti.

Confunzi foamea cu plăcerea.

Şi eşti din ce în ce mai puţin. 

Devii jumătate, acum că ai o jumătate.  

Luna plină face umbră

Ultima zi nu e niciodată OK. Ultima zi e de fapt ziua de dinainte de ultima, aia în care simţi mai mult cu sufletul. Nu te grăbeşti să te întristezi, să te încrunţi şi nu apuci să  te gândeşti la ce găseşti acasă.

O penultimă zi era atunci. Şi o ultimă noapte cu lună plină de lucruri nespuse. Discursul îl repetasem deja de 1 lună jumate în minte. Mă trezeam vorbind singură când întindeam rufele la soare, când aprindeam focul să fierb câţiva porumbi sau în timp ce învârteam de lanţul de la fântână. Aveam temele făcute. Fată conştiincioasă chiar şi în vacanţa de vară, la ţară, la bunici.

Inima era mai mică decât un păduche de găină. Luna era mai mare decât o văzusem până acum. Mă simţeam un pic ca la oraş cu atâta lumină într-un sat neluminat. Dar atunci nu vedeam asta. Mă gândeam la ale mele şi eram ocupată să-mi repet discursul pentru ultima oară.

Am ieşit din curte, ne-am întâlnit, am mers agale spre treptele din spatele şcolii unde ne-am aşezat parcă fix în bătaia lunii. Nu era de ajuns că aveam emoţii în faţa unui om. Acum mă simţeam sechestrată ca pe o scenă, bătută de un reflector imens, în faţa unei săli pline cu oameni care tuşesc pe rând.

Dar mi-am făcut curaj, m-am uitat spre el şi nu a fost nevoie să spun prea multe. Lumina lunii pica perfect pe un coş imens de pe nasul lui. Lucea ca un bănuţ de aur pe care îl găseşti pe stradă exact când ai nevoie de el. Se înălţa ca munte de nesiguranţă care umbreşte orice fărâmă de curaj. Am amuţit. Cine s-a plâns vreodată de un coş mare ar fi plâns până ar fi rămas fără lacrimi dacă şi l-ar fi expus în lumina lunii pline.

Nu am spus mare lucru. El a spus, dar nu-mi amintesc mai nimic. Apoi a urmat ultima zi şi deja mă gândeam la acasă. M-am luat cu şcoala, cu băieţii din faţa blocului, cu lucruri mai importante şi nu prea mi-a mai fost dor.  

Inimă roşie

Trec de ani, aproape zilnic, pe lângă câţiva muncitori de pe Lizeanu. Cară materiale, ocupă trotuarul, observă, fac glume, complimente deochiate şi te ignoră când n-ai avut chef să pui ceva frumos pe tine.
Azi pare că au avut o zi specială. Unul dintre ei adusese la serviciu un buchet de baloane colorate. Văd din depărtare pata aia de culoare pe Lizeanu înnorat şi dărmat. Mă apropii de ei şi unul spune:
"Bă, ia-i baloanele lu' ăla, nu vezi cum stă cu ele ca prostu'?"
Ajung lângă prost şi prostu' spune:
"Da' ce frumos plouă, aşa mărunt. I-auzi cum face baloanele de la ploaie."

Memorabil

“Trei ouă, pâine şi un LM roşu”, spune mama.
Apuc repede o plasă de plastic. “Trei ouă, pâine şi un LM roşu”, îmi repet frenetic în minte. Niciodată de rafie. Mi-e ruşine cu ea. Numai oamenii din tren care miros a praf şi leuştean poartă aşa ceva. “Trei ouă, pâine şi un LM roşu”. Iau adidaşii în picioare, fără şosete, că doar mă grăbesc. “Trei ouă, pâine şi un LM roşu”. Deschid uşa, se face curent, uşa de la bucătărie se trânteşte tare şi ies din bloc lăsând-o pe mama într-un nerv şi-un urlet.
Fac dreaptă, apoi stânga, spre magazin. „Trei ouă, pâine şi un LM roşu”. Vântul bate. Îmi umflă punga ca pe un balon alb, gălăgios. O ridic în sus şi încep să alerg cu ochii la ea. „Trei ouă, pâine şi un LM roşu”. Mă împiedic. Bag apoi pasul ştrengarului să pară că nu-mi pasă. „Trei ouă, pâi...”
„Aliceee!”
„Ău!”
„Ce faci?”
„Merg până la magazin.”
„Ce iei?”
„Am uitat”

Copăcel

Nu-mi amintesc prea bine, dar am ţopăit ca şi cum viaţa mea ar fi depins de asta. Şi cum viaţă fără obstacole nu există, soarta nopţii mi-a tras câteva bobârnace ca să-mi probeze rezistenţa la noul an. Am făcut faţă. Nu-mi dau seama cum. Am sărit greşit într-un picior pe care l-am întors pe dos. Faţă strâmbă, frunte încreţită, memorie atât de scurtă, că am uitat imediat de durere. Apoi dă-i fuga repede, spre ieşire, cu entuziasmul dând pe afară, ieşind pe urechi şi pe nări ca flăcările dragonului. Prag în drum, Alice în genunchi, hopa sus şi dă-i fugă îndurerată până la poartă, unde iar am dat uitării orice „au”. Soarele răsare, picioarele tot arc şi, ca tot omul, dau să mă odihnesc lângă sufletul pereche ce stătea aşezat pe un material neidentificat şi deloc rezistent. După câteva secunde, ne-am prăvălit lovind pământul aşa de tare, încât le-a stat inima-n loc cârtiţelor de sub Viitorului. Sunt teafără totuşi. Călită, cum s-ar spune. Pregătită. 

Cap crestat, de două ori

Astă vară mi-am luat pălărie. Așa am descoperit că port mărimea L. N-aș fi crezut să am un cap atât de mare. Poate pentru că-l compar cu capul despre care vreau să vorbesc de fapt. Un cap pe care-l știu ca-n palmă. Vârtej în frunte, păr bogat, minte multă, tot ce-i trebuie. 

Am găsit în el o urmă veche și lungă de durere. E cam cât o cărare pe un cap de băiat mic și mândru care umblă în permanență cu un pieptăn la el. Într-o vară în care purta pantalonii cu buzunarele cât doi saci de rafie, s-a suit tocmai în vârful unui brad zdravăn, doldora de conuri, și-a început să-i culeagă roadele. Și-a umplut buzunarele până nu s-a mai simțit în greutatea lui și s-a prăbușit la poalele bradului. Mi-am imaginat de atâtea ori povestea asta încât am fost și camaradul de joacă, martor la pățanie, și mama care l-a dus spital și doctorul care l-a făcut să-și revină în fire și i-a confiscat până la ultimul con din buzunare.  

Câțiva ani mai târziu, dormeam într-o cameră înconjurată de brazi și același cap se prăbușește din nou. Uite-mă și camarad de joacă și mamă și doctor, dar de-adevăratelea. Apă rece, apă roșie, pansament în păr bogat și-o sperietură soră cu oricine, numai cu bucuria pe care o trăisem înainte nu.

Acum îi doresc să se prăvălească doar pe fulgi de gâscă, în perne moi cu miros de levănțică, în vise în care zboară și nu cade niciodată, în ape limpezi de ocean sclipind în soare, în gânduri bune și planuri mărețe. Și cât nu pică, să țină ritmul muzicii și să râdă cu aceeași poftă cu care doarme.