1, 2, 3, 4, 5...

Hai să numar câte degete am la o mană. Sunt …chiar cinci. Sunt cinci şi mă gandesc că toată viaţa le-am folosit. Sunt foarte fericită şi încep să mă simt de-a dreptul specială. Îmi privesc mâna ca şi cum nu aş mai fi vazut aşa ceva niciodată. Ochii plini de entuziasm şi zâmbetul de copil care-şi vede nasul atacat de o buburuză îmi schimbă faţa într-o figură de cretină. Ce tampenie! Pâna acum nu m-am gândit deloc la asta. Membrele superioare…membrele superioare…se numesc membre pentru că sunt două la număr. La naiba! Mă bucură exagerat de mult chestia asta. Mă holbez la ele şi râd malefic atingând tot felul de obiecte. Mângâi un fotoliu şi simt tapiseria scorojită. Încerc să adopt un aer de seriozitate şi cât ai zice peşte fac două mişcări stângace de karatist. Acum ştiu că nimic nu poate trece de forţa mâinilor mele. Îmi continuu traseul prin cămăruţa mea şi dau cu ochii de o veioază posomorâtă ce stă parcă jenată cu capul în pământ. Îmi adun toată forţa în degetul arătător şi apăs butolul. Am luminat-o şi o data cu măreţul lucru pe care l-am făcut, am aprins şi un bec în depozitul cu incredere din mine. Aşa. Acum, că tot am lumină îmi mai privesc înca o data mâinile, îmi încleştez degetele şi apoi cu un gest sigur le împreunez. Mă uit la tavan şi spun uşurată : “Mulţumesc Doamne că mi le-ai dat”. Mi-e sete şi ridic paharul de pe masă. Puţină neatenţie, prea multă încredere în ce mi-a dat Dumnezeu…şi pe jos acum băltesc cioburi în apa de pe covor. Acompaniată de o serie de înjurături de care sunt uimită încep să strâng paharul împrăştiat. Foarte enervat de ce i-am putut face îmi răneşte unul din degete. Grăbită mă ridic şi alerg după o bucată de şerveţel şi îmi afund şoseta în băltoaca de apă. Alergând spre bucătărie am lăsat urme de apa pe gresie şi am drăcuit de mama focului degetele atât de neîndemânatice.