O melodie aparte

Veşnica alarmă a maşinilor a reînceput să îşi ţipe cântecul acela pe care dacă ai încercat vreodată să-l fredonezi ai realizat că îl ştii pe derost. Mă uit pe geam şi văd cum maşinăriile astea stau alineate ca într-un cor unde fiecare membru aşteaptă semnul dirijorului pentru a-şi putea începe melodia. Sunt momente in care aud câte un duet, dar apogeul spectacolului este atins atunci când totul se adevereşte a fi o melodie dezorganizată.
Sunt sute de spectatori înghesuiţi, stând unii peste altii intr-un decor organizat pe fonduri gri. Unii au locuri la loja, însa stau trişti, cu faţa bătrână privind nostalgici spectacolul de pe un scăunel din pânză înegrită de timp.
E greu să rezişti ascultând mereu aceeaşi melodie, mai ales că aduni de pe străzile oraşului tot stresul care îţi murdăreşte buna dispoziţie de fiecare dată.
Sunt dimineţi în care mă trezesc cu impresia că pot folosi toată încrederea din lume pentru a lua cele mai înţelepte decizii. Astfel, mă hotărăsc să mă metamorfozez într-un om care calcă pe cadavre pentru a obţine tot ceea ce îşi doreşte. În drum spre serviciu îmi pierd ambiţia fiindcă realizez că nu pot schimba niciodată un banal chiriaş al cartierului care calcă în excrementele celui mai bun prieten al omului într-un asemenea individ.
După o zi eşuată, revii pe drumul ce duce acasă, acolo în cutia de chibrituri în care îţi doreşti să ajungi cu tot ce înseamnă "tu". Pe drum admiri bătrânul, admiri mâna lui care plimbă un nepot, şi nepotul care plimbă un început de viaţă. Admiri răcoarea serii şi claxonul care anunţă concertul din seara asta.