Purtam uniforma în carouri

Nu ştiu de ce, dar azi dimineaţă, imediat după ce am făcut ochi, mi-am amintit o întâmplare la care nu m-am mai gandit de când s-a întâmplat. Eram micuţă şi mă întorceam de la scoală. De fiecare dată când făceam drumul ăsta, mergeam cu capul în pământ. De multe ori mi se întâmpla să mă întâlnesc cu vecini care îmi spuneau: "Alice, capul sus!". Dar asta e o altă mâncare de peşte...

Dimineaţă, mi-am amintit întâmplarea următoare. Eram prin clasa a doua şi mă întorceam de la şcoală. Am ridicat capul din pământ şi am văzut-o în zare pe mama. Avea părul blond, geanta pe umăr, aceeaşi înălţime pe care o are în fiecare zi. În mâna stângă ducea o pungă. Păşea mărunt aşa cum merge ea chiar şi atunci când se grăbeşte. Am început să alerg, strigând într-una "mama, mama", dar mama nimic. Mi se părea imposibil ca ea să nu mă audă aşa că am strigat în continuare. Eram fericită. Mai aveam foarte puţin şi ajungeam la ea. Nu ştiam ce să fac. Să o sperii? Să o iau în braţe? S-o cert că nu e atentă atunci când o strigă copilul ei? Am ajuns-o, am prins-o de mână şi i-am spus "mama". S-a întors spre mine. Când i-am văzut faţa m-am simţit ca şi cum aş fi alergat dupa 100 de autobuze şi n-aş fi prins nici unul. Nu era mama. Era o femeie cu spate de mama şi faţă de străin.

Am fost extrem de dezamăgită. Eram atât de supărată, încât atunci când am ajuns acasă, m-am pus pe plâns.