Colorata prinde culoare

De ceva vreme mă simt ca atunci când eram mică şi, din senin, apărea ceva nou în viaţa mea. Nu puteam să adorm gândindu-mă cât de mult îmi doresc să treacă noaptea ca să mă pot bucura de ce bucură atât de mult. Dimineaţa, fix înainte să deschid ochii, simţeam aşa o emoţie şi o fericire că abia puteam să-mi amintesc de ce mă simt în halul ăla de bine.

Acum e aşa pentru că în ultima vreme, au tot apărut minunăţii din astea în faţa ochilor mei. Într-o duminică, de exemplu, a apărut la mine în casă un motan alb, cu ochii cât două portocale, cu nasul roz şi cu blană ca o vată de zahăr imensă, pusă nu pe un băţ, ci pe o coadă mândră şi stufoasă. Într-o după amiază dintr-o altă zi, mi s-a dăruit întrega lume în plină stradă! Am luat-o în mâini şi am adus-o pe birou. O învârt, închid ochii şi pun degetul acolo unde o să ajung cu prima ocazie. Prima ocazie va fi Mongolia. Pe birou mai am o ascuţitoare, un creion (sunt două defapt, dar unul are o altă destinaţie, aşa că nu mai spun nimic) şi o gumă de şters. Toate-s noi, dornice de muncă şi dependente unele faţă de celălalte. Mă încântă să le folosesc, aşa că mâzgălesc, şterg, ascut, mâzgălesc, ascut, şterg, mâzgălesc...

Tot aşa, într-o zi, m-am trezit în mână cu o ukulele. Neştiind încotro s-o iau cu instrumentul ăla caraghios în mână, m-am pus pe cântat. Pe cât sună de prost ce cânt eu acolo, pe atât sunt de pusă pe treabă. Şi în stomac dansează emotionaţi pe muzica mea împiedicată cei mai stângaci fluturi. Mă bucur cu totul. Şi pentru că îmi trebuia un simbol al încântării, am primit chiar aseară o inima colorată pe care mi-am prins-o în piept. Radiază şi strigă: "Ia priviţi voi oameni morocănoşi cât este Alice de bucuroasă şi colorată chiar dacă bluza îi e gri şi pantalonii negri! Ia priviţi şi luaţi aminte!"