Undeva aproape, nu peste şapte mări, nu peste 7 ţări, nici peste şapte stări, trăia o minte. Era o minte fericită şi nimic n-o putea opri din ce-i plăcea să facă. Fugea tot timpul, culegea zarzăre din livadă, aprindea chibrit după chibrit şi mirosea apoi fumul lor, se arunca în apă de fiecare dată când se ivea câte o ocazie, citea în leagăn până o apucau cele mai teribile ameţeli, încerca să stea în mâini şi îşi ocupa timpul făcând baloane din cele mai ieftine gume de mestecat. Nu a avut niciodată ce-şi dorea, dar nu o deranja câtuşi de puţin lucrul ăsta. Ştia că o să se facă mare şi toată lumea îi spunea că într-o minte mare încap tot felul de lucruri utile cu care îţi iei inima în dinţi şi viaţa în mâini.
Timpul trecea şi mintea devenea din ce în ce mai mare şi mai neclară. De fiecare dată când se uita în oglindă nu vedea nici un gând uriaş. Nu mai vedea nici zarzării din livadă, nici poftă de scăldat, nici stări rânjite sau idei sclipitoare. Mintea se privea în oglindă şi vedea un castron imens, plin ochi cu cea mai amestecată şi mai complicată şi mai deloc apetisantă salată din lume. Asta o dădea peste cap, îi provoca greţuri şi se tot stăduia să se uite în altă parte când trecea prin preajma oglizii. Odată, şi-a pierdut cumpătul şi a acoperit-o de tot cu un prosop. Dar nu se putea concentra în altă parte şi se mai furişa din când în când la oglindă, dădea la o parte prosopul şi verifica din nou neliniştea.
Nu ştie nici ea cum, când şi în ce fel, dar fără să deschidă ochii prea mult, s-a trezit încuiată cu cele mai grele si mai vechi şi mai urâte lacăte. În zadar s-a zbătut. Să cari cu tine atâta greutate în atât de multe locuri, timpuri, stări, băncuţe, case, margini de pământ şi de apă, nu-i deloc uşor. Nici o cheie nu se potrivea niciunui lacăt. Probabil că monştrii care au legat-o au înghiţit toate cheile bune, pentru că ele n-au fost de găsit. Cum puternică nu era, nici să le rupă lacătele nu a putut. De încuiată ce era, nici măcar nu a vrut să primească ajutor. Ba mai mult, se zbătea aşa de tare încât nu mai era atentă şi lovea în stânga şi în drepta pe cei de lângă. Totul până a obosit şi a slăbit. A ajuns la fel de pitică dar nu la fel de fericită ca în trecutele vremuri.
Şi-am încălecat pe-o şa şi mă duc fuga fuga să descui mintea şi s-o deschid ca pe o fereastra imensă, călduroasă, luminoasă şi simplă.
Timpul trecea şi mintea devenea din ce în ce mai mare şi mai neclară. De fiecare dată când se uita în oglindă nu vedea nici un gând uriaş. Nu mai vedea nici zarzării din livadă, nici poftă de scăldat, nici stări rânjite sau idei sclipitoare. Mintea se privea în oglindă şi vedea un castron imens, plin ochi cu cea mai amestecată şi mai complicată şi mai deloc apetisantă salată din lume. Asta o dădea peste cap, îi provoca greţuri şi se tot stăduia să se uite în altă parte când trecea prin preajma oglizii. Odată, şi-a pierdut cumpătul şi a acoperit-o de tot cu un prosop. Dar nu se putea concentra în altă parte şi se mai furişa din când în când la oglindă, dădea la o parte prosopul şi verifica din nou neliniştea.
Nu ştie nici ea cum, când şi în ce fel, dar fără să deschidă ochii prea mult, s-a trezit încuiată cu cele mai grele si mai vechi şi mai urâte lacăte. În zadar s-a zbătut. Să cari cu tine atâta greutate în atât de multe locuri, timpuri, stări, băncuţe, case, margini de pământ şi de apă, nu-i deloc uşor. Nici o cheie nu se potrivea niciunui lacăt. Probabil că monştrii care au legat-o au înghiţit toate cheile bune, pentru că ele n-au fost de găsit. Cum puternică nu era, nici să le rupă lacătele nu a putut. De încuiată ce era, nici măcar nu a vrut să primească ajutor. Ba mai mult, se zbătea aşa de tare încât nu mai era atentă şi lovea în stânga şi în drepta pe cei de lângă. Totul până a obosit şi a slăbit. A ajuns la fel de pitică dar nu la fel de fericită ca în trecutele vremuri.
Şi-am încălecat pe-o şa şi mă duc fuga fuga să descui mintea şi s-o deschid ca pe o fereastra imensă, călduroasă, luminoasă şi simplă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu