Respiră, inspiră

O zi liniştită cu soare peste tot. De răcoare nu-i arde nimănui aşa că umbră nu-i pe niciunde. La radio se anunţă furtună de frunze în fiecare gang şi mai ales la margine de bloc. Pisicile poartă nasul roz. Nu e o zi de ţinut minte, dar e o zi în care nimeni nu se ascunde. Totul e la vedere pentru că sunt cu toţii neatenţi şi visători. Nu-i nicio grijă în discuţii, în oalele gospodinelor, în drumul spre casă sau în priviri.

O singură creangă tremură în tot oraşul. Pe ea bâţâie din picior o veveriţă mâhnită şi prăpăstioasă. Nu mai e sigură pe nimic din ce se întâmplă, iar echilibrul şi voioşia pe care se baza atât de tare sunt acum doar haine pe care le poartă ca să se mai poată numi veveriţă. Stă ascunsă după câteva frunze, îşi roade unghiile cu o viteză de neînchipuit şi îi vede pe toţi ca pe nişte titirezi inutili care se rotesc încet doar ca să-i facă ei rău. "Cum e posibil să visezi ziua în amiaza mare? Cum e posibil să fii atât de neatent într-o zi ca asta? La cât sunt toţi de visători şi aerieni ar putea avea loc o sumedenie de accidente! Cum se poate că într-o zi fără umbră pisicile să poarte nasul roz? Ar trebui să ne adăpostim! Vine noaptea, vine iarna! Vine şi furtuna de frunze care, întradevăr, nu a făcut niciodată rău, dar ar putea provoca mari necazuri. Ia închipuiţi-vă numai cum ar fi să-ţi lipească vântul o frunză imensă pe nas şi pe gură şi să nu mai poţi respira! Nu-i loc de amorţeală! Ridicaţi capetele şi priviţi câte droburi de sare stau să cadă peste noi!"

S-a agitat, s-a bâţâit, şi-a mai pus aceleaşi întrebări de nenumărate ori, iar de la atâta tremurat a reuşit să scuture puţinele frunze care o ţineau ascunsă. A tăcut mâlc, s-a aşezat pe coadă şi a oftat. Acum ţine ochii mari şi încearcă să nu clipească, pentru ca nu care cumva să-i scape vreo lacrimă.