Trebuie să recunosc... Astă seară mi-a fost frică să merg cu bicicleta mea fără licurici, pentru că era întuneric şi pentru că maşinile sunt foarte ţâfnoase şi apucate după ora 6. N-au ele timp de biciclete dar au ace pentru cojoacele lor (bicicletelor). Trecând peste toate răutăţile, am pedalat ce-am pedalat, până am dat de o pălărie peste care n-am putut să trec. Dacă te concentrai un pic, puteai vedea în mijlocul stăzii un om invizibil stând în cap cu pălăria pe cap. Dar nu era cazul pentru o maximă concentrare. Am mai aşteptat un pic să văd dacă sare vreun iepure din ea. Nu a sărit, aşa că m-am gândit la cineva care ştia de mine, de frică, de bicicletă şi de maşini şi a zis "Jos pălăria pentru Alice!". Şi dacă tot era pentru mine, am luat-o într-o mână şi am pedalat cu ea până aproape de casă.
Cum mie nu mi se potrivea, am dat-o mai departe. Acum o poartă un copac. Îşi ascunde chelia sub ea şi aşteaptă fără griji să vină iarna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu