13 ianuarie 2011

Poveste fără tâlc

Zilele se strecurau în trecut. Oricât ar fi încercat să oprească asta, fetiţa fără găuri în urechi şi tot soiul de brizbrizuri nu reuşea. A construit un dop imens pe care l-a pus între noapte şi zi. Dar noaptea venea cu tot cu vise, cu tot cu gânduri sâcâitoare si cu tot cu întuneric, îşi lua avânt şi azvârlea dopul cât colo.

Odată s-a trezit foarte încrezătoare, şi-a pus ochelarii pe nas şi a făcut calcule peste calcule. A umplut un întreg dormitor cu hârtii pline ochi de plusuri, minusuri, cifre şi paranteze. Când teancul de hârtii aproape că i-au ajuns până la gât, a găsit soluţia. Calculele i-au spus unde anume e locul în care timpul se poate opri. Şi-a pus rucsacul în spinare, şi-a acoperit urechile fără cercei cu o căciulă groasă, s-a înfofolit atât cât să mai poată face păşi şi a pornit la drum.

După o călătorie în care a fost nevoită să se dea de trei ori de-a berbeleacul, să se lupte cu un balaur cu un singur cap, dar cu 45 de mâini, să împartă mâncarea cu un leneş înfometat care stătea atârnat cu capul în jos fix pe creanga pe care se hotărâse şi ea să-şi odihnească picioarele, fetiţa a ajuns în locul unde timpul de opreşte. S-a uitat la ceas... Ceasul nu se mai mişca. A făcut un pas la dreapta, iar ceasul a început să ticăie. S-a aşezat din nou în locul cu pricina şi ceasul s-a oprit. Când a făcut un pas la stânga, ceasul ticăia din nou. Apoi a stat locului. Unghiile nu-i mai creşteau, părul avea aceeaşi lungime, vântul nu bătea, nu i se făcea foame, ochii nu clipeau. "Am oprit timpul într-un loc mult prea mic! Mai bine mă întorc acasă." Şi s-a întors.

Nu putea să se odinhească deloc. De fiecare dată când se relaxa un pic, simţea că o trage cineva de codiţe şi întotdeauna când se întorcea nu era nimeni în spatele ei. Viaţa ei devenise o sâcâială continuă. Ţâţâia la fiecare zi care se străcura în trecut. De nervi a început să roadă câte un morcov pe minut, iar în câteva luni pielea i s-a făcut portocalie şi rezistentă. Văzând că nu o poate frige nici cea mai puternică rază de soare, fetiţa fără găuri în urechi şi tot felul de brizbrizuri a vorbit cu macaragiul din oraş să o ridice şi pe ea până la soare.

În codul muncii scrie alb pe negru că niciun macaragiu nu are voie să ridice oamenii până la soare, dar macaragiul de faţă era foarte pofticios, aşa că fetiţa l-a mituit cu o plăcintă de dovleac incredibil de bună. Odată ajunsă la soare, fetiţa i-a spus sorelui să stea pe loc. Soarele i-a spus fetiţei să îşi găsească ceva mai bun de făcut, să nu mai stea cu ochii pe zilele care trec şi vin pentru că asta e pierdere de vreme.

Fetiţa a coborât de pe macara, iar jos o aştepta poliţia. Şi ea şi macaragiul au fost arestaţi şi judecaţi pentru legea pe care au încălcat-o. Macaragiului i s-a interzis să mai mănânce plăcintă de dovleac atât cât o să mai trăiască, iar fetiţei i-au fost făcute găuri în urechi, iar pe post de cercei i-au fost puse două boxe mici care îi aminteau, de fiecare dată când uita, că trebuie să-şi găsească o ocupaţie.

Un comentariu:

Amanta ta spunea...

Nah, fir-ar ea de macara ;))