Consecutiv despre cimitire. Paralelă

Două dealuri verzi. Unul de-o parte a drumului, celalat de cealată parte. Îl alegeam pe acelaşi tot timpul. Via, cireşul, nucul şi-apoi peste tot numai iarbă uscată. De departe era verde, dar de aproape înţepa talpa goală. În vârf vântul bătea tare de tot. Îl auzeam numai pe el dacă mă uitam în urmă. Când duceam capul într-o parte nu-l mai auzeam aşa de bine. Eu credeam că se cade să fie pe dos. E nevoie de un specialist care să-mi explice fenomenul.
Flori, copaci, bucăţi de umbră şi poveşti găseai numai la cimitir. Alegeam dealul ăla chiar dacă era cimitirul acolo. Mi-e frică doar de cimitirele de oraş. Sunt la fel de decolorate ca blocurile vechi de pe Ştefan cel Mare. Au cruciile de beton şi găzduiesc oameni loviţi de maşini şi de boli incurabile. Pe deal mormintele erau numai pământ şi cruciile lemn. Trei copii veniţi la bunici. Mergeam acolo şi ne lăudam cu mormintele străbunicilor care au murit de bătrâneţe.
Alergam tipând până în vale la nuc. Ne zgâlţâiam vocea şi râsul. Asudam precum caii. La nuc povesteam cum e viaţa la oraş şi ne plângeam că ne e poftă de ciocolată şi Cola.