Umezeală

Nu se mai vede atât de bine prin geamul camerei mele. Griul blocului din faţa ferestrei e mult mai neclar. Plouă. Şi doar atât. O pereche de pantaloni scurţi stau zgribuliţi pe mine şi parcă nu mă îndur să îi înlocuiesc cu nădragii care îmi poartă urma dublă a genunchilor. E frig.
O stare de spirit udă. E greu să tragi după tine o stare de spirit îmbibată în apă. Nu te lasa să te deplasezi decât până la toaletă. Te chinuieşti să ajungi acolo doar ca să mai storci puţin din starea asta. Apoi nu rămâne decât să îţi laşi carnea să zacă în pat.
Nu e atât de rău. Din pat ochii mei îşi pot face drum până la fereastră. Spuneam că nu prea pot descifra ce e afară însă nu e nici un fel de problemă. Privitul în gol antrenează sinapsele.
Iată cum numai gândurile se pot usca. Se usucă, scapă de greutate şi încep să zburde. Zboară şi se ciocnesc între ele. Un gând iscă un scandal, altul vine şi calmează spiritele. Intervine între ele un soi de înţelegere şi fără să îţi dai seama ajung uneori să se înmulţească. Cu privirea pierdută în ploaia de afară, cu pleoapele înţepenite şi cu pupilele dilatate, nu privesc nimic. Când te gândeşti la foiala din spatele ochilor…
Mai sus de mine cu câţiva centimetrii, spânzurat într-un cui de zidul pe care mi se sprijină perna, stă ceasul. E plictisit să mă tot privească în aceeaşi poziţie aşa că a început să îşi grăbească limbile. Imaginea blocului de ciment din faţa ochilor mei parcă să prindă contur. Da…e foarte clară. Doamna al cărui păr e veşnic vâlvoi scutură roşie la faţă carpetele. Are mereu aceleaşi mişcări ţâfnoase.
Nu mai curge apă de sus. Fereastra mea începe să capete culoare. Gândurile încep să aţipeasca, şi eu m-am hotărât să mă mişc până afară pentru a-mi usca starea.