N-am o singură dorinţă

Cel mai mult îmi plac magnoliile pentru că stau prin curţile oamenilor, înfloresc o dată şi bine, de mă dau de trei ori peste cap. Sunt aşa mândre şi sigure, la fel de rozalii ca pielea primăvara, nestată sub soare. Şi nici că apucă să le prindă soalere, că au şi fugit. Apar, se încălzesc un pic şi au uşchit-o. Se arată exact înainte să înverzească totul, odată cu celelalte flori, de pe alte crengi, ale altor copaci, dar ea, magnolia, este cea mai mare şi ce mai tare.
Mă emoţionează şi îmi sunt dragi toate, iar atunci când o să fiu mare, o să-mi plantez şi eu cel puţin cinci magnolii în curtea căsuţei mele din poveste şi, în fiecare an, când o veni vremea lor, o să îmi iau concediu şi o stau cu ele până trec.
Anul ăsta, pentru prima oară, mi-am agăţaţ mărţisorul de creanga unei magnolii înflorite, m-am gândit la ce-mi doresc, dar mi-a fost greu şi m-am pierdut. N-am fost prea concretă.