Vreme bună de pescuit

Ne-am adunat cu toții la Palat. Noi ședeam cuminți pe scări din lipsă de locuri. Bătrânii pe locuri, fiți gata, dăduseră startul moțăielii. Cu haina proptită de umeri și mânecile bălăngănind ca o pereche de mâini fără oase, așteptau tăcuți să tușească la momentul potrivit. Schubert canta la două viori, o violă și un violoncel.

Pe undeva ascuns era și-un pește. Pare-mi-se ca era în paharul cu apă al doamnei profesoare de muzică, într-o lacrimă scăpată de emoții muzicale sau poate chiar în țeava chiuvetei de la baie. Cert este că acest pește era dat într-o urmărire secretă. Să vă spun și de ce. La un moment dat, când muzica arunca în toate părțile cu trăiri, intră pe ușa neunsă la balamale, un pescar care, să mă ierte Dumnezeu, încerca să nu pară ceea ce era. Dar cum să nu-l înșele cizmele, pălăria și mai ales răbdarea nesfarșită pe care a avut-o până când concertul s-a terminat?

Nu vă așteptați la un final de roman polițist. Am părăsit sala la final de concert. De pescar nu mai știu nimic, iar peștele se poate să nu fi fost acolo. Mi-am dat și eu cu presupusul.

Una peste alta, poftim un final fericit: atunci era așa de frig și acum iată soarele pe cer.